Fotografii de la Brașov

Brașov, martie 2013

foto: Simona Olteanu

Patriotic. Mail Poem

Atto d’amore, il mio. (Pasolini)

Așteaptă.

Înainte de a începe, trebuie să stabilim câteva lucruri.

România nu e „cântecul răgușit al unei păsări prinse în laț”.

România nu e o insulă de latinitate etc.

România nu e o icoană.

România nu este sfântă. Nici vorbă de asta.

România nu e „Trei culori cunosc pe lume” sau „Deșteaptă-te, Române”.

România nu este o fatalitate. Nu mai mult decât Armenia, în orice caz.

România nu e un borcan spart din care se scurge dulceață de corcodușe.

România nu e membrul fantomă în care mai bine nu te sprijini.

România nu e o bicicletă cu lanțul căzut.

România nu e un baros și nu e un ciocănel.

România nu își umilește minoritarii, nu îi tratează ca pe niște bolnavi incurabili.

Țiganii și pederaștii sunt frații noștri,
you fucking bastards.

România nu e un dovleac umplut cu dinamită.

România nu e obsedată de felul în care o văd alții.

România nu se baricadează în aceleași vechi povești de adormit naivii.

România nu e o fereastră aburită spre curtea interioară a unui spital de nebuni.

România nu se bâțâie ca un copil handicapat, în ’90, la Cighid.

România nu e niciunul dintre aceste lucruri.

Vreau să-ți vorbesc din inimă, dar în ce limbă?

Nu îmi da drumul și nu mă lăsa

să mă bâlbâi.

Vom învinge.

Miercuri, la Brașov, Dmitri și Cârtița

Nu, nu e o piesă pentru copii pe care o vom monta la Brașov (după cum s-ar putea înțelege din titlul postării), ci lansarea celor două volume publicate anul trecut la Casa de editură Max Blecher de către Dmitri Miticov și Teodora Coman. Două cărți faine pe care vă încurajez în continuare să le cumpărați și citiți (dacă nu ați făcut-o deja). Ne vedem miercuri, de la ora 18.00, în librăria Okian, unde ne vor însoți Adrian Lăcătuș, Nicoleta Cliveț și Andrei Bodiu.

Institutul Blecher 72

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică 24 martie 2013, de la ora 19:00, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu Dan Cristian Iordache, Florin Dan Prodan și Matei Hutopila. Lecturile vor fi urmate de discuții și de prezentarea grupului Zidul de hârtie și a celor mai recente apariții semnate de membrii acestuia.

Dan Cristian Iordache (n. 1970) a fost redactor la „Monitorul de Suceava” și a publicat în 1996 un jurnal de călătorie în India. Membru al Societății Scriitorilor Bucovineni, a publicat cinci volume de poezie: „Poate există” (2008), „Achtung maybe” (2009), „Abel și eu” (2010), „Karawane” (2012) și „Avatarurile domnului Oanea” (2013).

Florin Dan Prodan (n. 1976) a publicat volumele de poezie „Pe scurt” (2006), „Poem pentru Ulrike” (2012) și „On the road. Poeme de călătorie, 2008-2011” (2012). Este coordonatorul cenaclului „Zidul de hârtie”. Din 2007, a călătorit, pentru diferite perioade, pe mai multe continente, ajungând în India și Nepal. Se pregătește pentru o expediție în Anzi și în jungla amazoniană.

Matei Hutopila (n. 1987) a absolvit Facultatea de istorie la Iași. A debutat cu volumul „Copci” (2011), câștigător al primei ediții a Concursului de debut organizat de Casa de editură Max Blecher și Editura Herg Benet. Volumul a fost nominalizat la Premiul Național de poezie „Mihai Eminescu” și a primit premiul Societății Scriitorilor Bucovineni. În 2013 a publicat o plachetă în tiraj limitat intitulată „în prezența lucrurilor. căldura soarelui în iarnă”.

Noaptea poeziei la Tramvaiul 26

Resursele interioare ale lui Gelu Diaconu

Am scris la începutul anului câteva cuvinte despre resurse interioare (Ed. Marineasa, 2012) și sper în continuare că această carte va avea în cele din urmă parte de ceva mai multă atenție, nu din partea establishment-ului, care se rostogolește la vale, ci măcar dinspre cititorii de poezie onești și pasionați (știu că sunt câțiva – destui) care mai intră pe blogul ăsta, așa că iată câte ceva în plus despre volumul lui Gelu (din următorul număr, al doilea, al revistei Zona nouă, care a-nceput excelent – o puteți comanda aici).

Mă bucură revenirea unuia dintre cei mai discreți poeți de azi, Gelu Diaconu, al cărui volum de versuri, resurse interioare (Ed. Marineasa, 2012) confirmă nezgomotos debutul cu Antipoeme (Ed. Vinea, 2008), prin care impunea un discurs ale cărui principale calități (pesimism, melancolii urbane, descrieri bine dozate într-un decor auster) se păstrează și se adâncesc într-una dintre cele mai autentice și mai rezonante plachete ale anului trecut. La 50 de ani, Gelu Diaconu este un poet pe care îți vine greu să-l prezinți folosind obișnuitele etichetele aplicate autorilor din linia biografistă – poemele sale nu se sprijină pe o personalizare de suprafață a acestui tip de poezie care a devenit cel mai adesea, după 80-ism, o manieră cu posibilități restrânse de evoluție. Discursul sceptic-interiorizat al lui Diaconu convinge și emoționează, nostalgia și deziluziile înregistrate fără patetism trec dintr-un poem în altul cu naturalețe, conturând profilul unui poet care se ferește cât trebuie de locvacitate și nu-și obligă cititorul să-l creadă sau să-i crediteze în orb fandaxiile, nu-l șantajează emoțional, ci îl ia alături într-o aventură interioară, având de partea sa o expresie limpede ce convertește propria experiență depresivă în sursa unei puteri calme și tonifiante.

Din Leipzig

Am descoperit în dimineața asta, bându-mi cafeaua în holul hardughiei care e și hotel și hostel și probabil și bordel și în care am fost cazat aseară, că am astăzi la amiază lansare în imensul târg de carte de aici. Așa că trebuie să-mi depășesc jenele și neplăcerile cauzate de frig și zăpadă și să încerc să mă strecor printre droaia asta de scriitori est-europeni și să ajung să le vorbesc despre cum vom lăsa mașinile să plângă în locul nostru și alte câteva lucruri la fel de neînsemnate.

Extazele lui Marius Conkan

 Marius Conkan a debutat foarte devreme cu Soporia (Ed. Vinea, 2009), carte în care am recunoscut o serie de influențe și de modele încă neasimilate pe de-a întregul, dar care arăta un potențial imagistic și expresiv de amploare. După Ținutul celălalt (Cartea Românească, 2011), poem-roman ambițios și proteic – singular în contextul literar de la noi – scris împreună cu Ruxandra Cesereanu, Conkan a publicat anul trecut un volum nou ce reprezintă, pentru mine, o adevărată confirmare. Extazul Sfântului Markon (Tracus Arte, 2012) este o carte cu mize mari și cu o realizare pe măsură – volumul e traversat de la un capăt la celălalt de un suflu torențial și mizează, ca la manieriștii de substanță și la poeții vizionari, pe intoxicantul imagine, impunând o dublă provocare. Pe de o parte, Conkan instrumentează o tradiție poetică ce își are rădăcinile în textele marilor halucinați și mistici (mergând până la exuberanța și exploziile de vitalitate ale beatnicilor), executând cu fler și inteligență cam toate postúrile pe care le asociem discursului profetic și imersiunii în oracular și în convulsiv. Pe de altă parte, recunosc într-un volum precum Extazul Sfântului Markon acea enargeia vizionară, superbia și lipsa de măsură a unui poet ce nu poate concepe scrisul decât ca pe un dat sau o maledicție – iar asta poate însemna, mai cu seamă la un poet atât de tânăr, o declarație de război față de poezia leneșă, lejeră, ironică doar din considerente de „modă” și receptare imediată... Jubilația și intensitățile găsite într-o astfel de carte nu sunt la îndemâna multora, dar trebuie să admitem că toate marile calități ale unui asemenea fel de a concepe și de a produce poezia pot deveni la un moment dat și principalele piedici (mesaj unidirecționat, încredere semeață într-un eu suveran și maximalist, pathos dezlănțuit) pe care le are de depășit mai departe, fiindcă, dacă nu ești William Blake, e greu să continui multă vreme în acest fel: „Când sângele s-a prăbuşit, / organele zornăiau ca nişte capsule de mac. / În trupul cosmic e linişte: / inima s-a ghemuit într-o pitică roşie şi s-a izbit de soare, / ficatul a înţepenit între saturn şi pluto, / plămânii s-au topit în materia unei găuri negre / şi trăiesc istoriile posibile ale fumului de ţigară, / creierul călătoreşte prefăcut în cometă dincolo de universul văzut. / În trupul cosmic e o linişte asemănătoare morţii, dar nu e moartea, / oameni închipuiţi şi stele închipuite / şi fabricarea nopţii într-o capsulă de mac. / Tot ce miroşi cu nările unui buldog se revarsă în acest trup, / tot ce distrugi cu palmele unui brutar se revarsă în acest trup, / tot ce omori în cadavrul de lux pe care îl încălzeşti cu lupa / şi nu simţi nimic, şi popicele se rostogolesc, / şi noaptea care urmează nopţii împinge o bilă uriaşă. / Eu nu sunt altul, eu nu sunt noi, eu vorbesc doar despre trupul în cangrenă / pe care nu-l bandajez, ci-l las să molipsească alte trupuri / în nesfârşitul dig dintre noaptea de-aici şi cealaltă noapte (...)” (Holy Hole)

Ultima ispravă a lui Hutopila

Despre Hutopila vreau să cred că știți deja tot ce e important de știut. Că s-a născut în 1987 și a terminat Istoria la Iași, că e pe jumătate huțul (adică ucrainean carpatin, ukrainean de-al nostru) și a debutat cu volumul de poezie copci (Casa de editură Max Blecher, 2011), una dintre cele mai frumoase și mai originale cărți din anii ăștia. Despre Matei (mai precis, despre copci-le lui) s-a scris mult – aproape douăzeci de cronici –, iar placheta (premiată de Societatea Scriitorilor Bucovineni, din păcate nu de și juriul premiului „Mihai Eminescu”) a fost comentată cu mare curiozitate și interpretări care mai de care, pe măsura prospețimii discursului său (evident că găsesc stenică și insist pe originalitatea lui Matei când atâția poeți ai generației mele încă se îngână unul pe altul la zece ani de la debut). Acum, Hutopila a revenit cu o cărticică destul de neobișnuită pentru sistemul editorial de la noi, intitulată în prezența lucrurilor. căldura soarelui în iarnă (Zidul de Hârtie, Suceava, 2013), care a apărut în zece exemplare, dintre care doar două sunt, după spusele lui, în libertate (celelalte opt mergând la Biblioteca Națională), adică circulă din mână în mână, pe căi misterioase, către cei ce vor avea norocul să le descopere. O să mai spun doar că în prezența lucrurilor. căldura soarelui în iarnă conține șapte poeme de dragoste și șapte hărți desenate de M.H. cu mânuța lui, că un exemplar e la mine, și va putea fi găsit – și citit – la Tramvaiul 26, locul în care Matei va avea o lectură, în cadrul Institutului Blecher (ediția 72), împreună cu poeții suceveni Dan Cristian Iordache și Florin Dan Prodan, pe 24 martie. Fiți cu ochii pe el.

Respect, Florin Bican

Florin Bican (n. 1956, București) este, în cazul în care nu știați, una dintre admirabilele personalități culturale din România de astăzi care au lucrat în ultimul deceniu, cu abnegație și foarte eficient, la cunoașterea literaturii noastre în străinătate (nu mai vorbesc că este el însuși un excelent traducător din limba engleză și un autor de la care mă aștept, acum că Sarumanul Caloriferelor i-a distrus munca din ICR, să dea lucruri surprinzătoare). Bican e un om modest și dedicat, prietenos și cu capul pe umeri, un excelent profesionist și un ideal antrenor al traducătorilor (așa cum o dovedesc reușitele programului pe care l-a coordonat la defunctul Institut Cultural), cu rezultate greu de estimat în momentul acesta (ca să nu spun inestimabile). Cu cinci profesioniști ca Bican în fiecare instituție funcțională din România, țara asta ar arăta cu totul altfel. Dar ce să înțeleagă din rezultatele concrete ale muncii unor asemenea oameni un politruc mărginit și destructiv precum Andrei Marga?
Un interviu cu F.B., luat de către Andrei Ruse, pe hyperliteratura. Vi-l recomand.

Premiile Observator cultural. Nominalizări

Patru din cele zece titluri apărute anul trecut la Casa de editură Max Blecher sunt nominalizate la premiile revistei Observator cultural pe anul 2012, ceea ce mă bucură cu atât mai mult cu cât nici unul dintre autorii pe care i-am editat nu se află printre redactorii sau apropiații revistei (cum nici eu, de altfel). E vorba despre Octavian Soviany, cu Pulberea, praful și revoluția, și Radu Vancu, Frânghia înflorită, la categoria Poezie, precum și de Teodora Coman, cu Cârtița de mansardă (câștigătoare a Premiului „Iustin Panța” Opera prima), și Anatol Grosu, cu Epistola din Filipeni (Premiul Național „Mihai Eminescu” Opera prima), la Debut. Toate nominalizările de anul acesta aici.

Institutul Blecher 71

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică 3 martie 2013, de la ora 19:00, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu Nora Iuga și Amalia Cernat. În cadrul întâlnirii va avea loc prezentarea celui de-al doilea volum semnat de Marius-Iulian Stancu, electric & more (Herg Benet, 2013).

Nora Iuga (n. 1931) a publicat peste 20 de volume de poezie, proză și jurnal, cultivând, încă din anii '80, experimentul (ca în Piața cerului. Jurnal de bucătărie, reeditată de curând la Casa de editură Max Blecher, sau în prea puțin cunoscuta Lebăda cu două intrări) și rămânând unul dintre cei mai atașanți și mai populari autori români contemporani. Printre volumele sale de poezie se numără Opinii despre durere (1980), Spitalul manechinelor (1998), antologia Inima ca un pumn de boxeur (2000), Autobuzul cu cocoșați (2001), Fetița cu o mie de riduri (2005). Cărțile sale au fost traduse în mai multe limbi, bucurându-se de succes în special în spațiul german.

Marius-Iulian Stancu (n. 1982) a debutat cu volumul Întoarcerea din pivniță (2011), revenind la începutul anului 2013 cu electric & more, în care întâlnim aceeași voce stăpână pe ea, exactă și bine dozată, tehnică fără excese supărătoare, ce pare că „poartă haine supernoi  (…), ceva de neopren futuristic” (Adrian Diniș).

Amalia Cernat (n. 1996) este elevă la Colegiul Național Sf. Sava din București. A condus o vreme cenaclul liceului. I-au fost selectate patru poeme din ciclul :arcana în semifinalele concursului de poezie LicArt.