De la Sibiu. Colocviile Transilvania & Institutul Blecher 62

Teodora Coman la Casa de Editură Max Blecher

Casa de Editură Max Blecher anunță apariția
în colecția „Opera prima”

a volumului de poezie Cârtița de mansardă,
de Teodora Coman

 „(...) colată din fulgurații vizuale, poezia Teodorei Coman are tensiunea și melancolia sfâșietoare din pictura Fridei Kahlo crescute pe suprarealismul monstruos și anarhic al unui Max Ernst.” (Rita Chirian)

 „Cârtița de mansardă este volumul unei poete cu voce sigură și distinctă, fără urmă de ezitare în limbaj, fără efecte compoziționale de epatare, ale cărui calm, eleganță și austeritate îmi evocă prestația unui spadasin. (...)” (Mihaela Ursa)    

Teodora Coman (n. 1976, Sibiu) a publicat poezii în „Dilema veche”, „Arca”, „Euphorion”, iar din 2011 scrie cronici de carte în revista „Poesis Internațional”. Prezentă cu un grupaj de poeme în antologia Ziua cea mai lungă (2011). Cârtița de mansardă reprezintă debutul său editorial.

Dmitri Miticov la Casa de Editură Max Blecher

Casa de Editură Max Blecher anunță apariția în colecția „Plantații”

a volumului de poezie Dmitri: uite viața, de Dmitri Miticov.

„Mircea Ivănescu îmi spunea, după ce văzuse City of Angels, că Nicolas Cage joacă, atâta vreme cât trebuie să întruchipeze un înger, ca şi când ar avea faţa ecranată de un perete gros de sticlă. Aşa încât emoţia genuină a îngerului care se îndrăgosteşte ajunge la noi intensă, dar rece. Ca şi îngerul jucat de Cage, şi Miticov interpune între emoţiile violente ale copilăriei recuperate afectiv şi noi – ba chiar între emoţiile lui şi sine – o placă transparentă cu menirea de a le diminua temperatura afectivă. Deseori, placa aceasta capătă concreteţea rece a monitorului: « Au fost zile întinse la umbra unor sentimente puternice / pe care le-am tras după noi peste tot / pînă cînd a venit depresia să facă din ele / un videoclip pus pe facebook ». E drept, prefer poemele în care, pe neaşteptate, ecranul dispare, iar dialogul cu imaginea tatălui dispărut (marele înger absent al acestei cărţi) transmite direct emoţia, cu forţa unui punch în stomac: « Sunt zile în care nu mă gîndesc la tine deloc, / dar ele trec repede şi imediat eşti aproape din nou / şi atunci creşte în mine bucuria / celui care îşi mişcă degetele de la picioare prin aer / cînd simte vîntul dimineţii înfăşurîndu-le / înainte de a deschide ochii / să-şi privească picioarele amputate ». Cu astfel de punch-uri câştigă boxerii de top meciul.” (Radu Vancu)


„Succesul de care s-au bucurat textele lui Dmitri, încă înainte ca ele să fie strânse într-un volum, ţine de capacitatea acestui autor de a pune în scenă o lume, şi mai puţin o semnătură. « Ne-au spus disperare şi frică / şi am început să căutăm sinonime şi rime, / dar într-o zi mîinile rămîn suspendate / deasupra tastaturii, / creierul trimite comenzi în direcţii greşite / şi nici măcar nu ştim / cît ar putea să dureze » scrie Dmitri atunci când are nevoie de un punct de pornire (sau de încheiere) pentru jocul său existenţial. Dar greutatea versurilor sale vine din echivalenţele pe care el reuşeşte să le creeze între secvenţele îmbibate de realitate şi momentele de conceptualizare a afectivităţii, cum se întâmplă în fragmentul pe care tocmai îl pomeneam, dar şi în aceste perechi de versuri de 15 şi 16 silabe: « şi se sparge în puncte şi linii albe şi alte / semnale trimise cu scopul precis de a şterge / fotografia unui bărbat care-şi ţine copilul / de mînă pe terasa unui bloc de zece etaje. » În plin crepuscul al vedetismului de toate felurile (inclusiv poetic), Dmitri Miticov este una dintre puţinele voci care reuşesc să mute accentul de pe cultul semnăturii pe expresivitatea felurilor de poezie din care suntem constituiţi fiecare dintre noi.” (Răzvan Țupa)


Dmitri Miticov (n. 1980, Târgoviște) a publicat volumele de poezie Efectul de peliculă (2006) și Numele meu e Dmitri (2010), prin acest al doilea volum autorul asumându-şi biografia ficțională a poetului basarabean Dmitri Miticov, din Dubăsari, care a luat naștere pe internet în 2007. Trăiește la București. 

Concursul de debut Max Blecher – Herg Benet, poezia, lista scurtă

În urma preselecției manuscriselor primite pentru concursul de debut organizat de către Casa de editură Max Blecher și Editura Herg Benet, la secțiunea poezie, cele zece cărți din care va fi aleasă câștigătoarea, ce urmează să fie publicată la Casa de editură Max Blecher și lansată la târgul de carte Gaudeamus, sunt:

* Antropoesis

* Camera dinspre apus

* Cu degetele murdare de vopsea

* Egografii

* re: epistola din filipeni

* La o țigară cu umbrele

* Șoapte în casa scării

* Sărbătoarea păpușilor rase în cap

* (fără titlu) de Dominic Stănescu

* (fără titlu) de Dumitru Vlad

Institutul Blecher 61

Duminică, în El Comandante Primer (de fapt, în restaurantul La Historia de deasupra) din str. Sfântul Ștefan, nr. 13, de la ora 16.00, Institutul Blecher, ediția 61, cu Gelu Diaconu și Cătălina Bălan. În cadrul evenimentului va fi prezentat volumul de poeme Resurse interioare de Gelu Diaconu (Ed. Marineasa, 2012).

Scrisoare din Bakârköy

aș vrea să mai pot scrie cum scriam acum cinci, acum șapte ani, aș vrea să mai pot fuma nepăsător și sarcastic în lumina lămpilor de bar ca în casablanca și femeia de lângă mine să fie mai moale ca șalul ei și vorbele să-i ațipească printre pahare și cești
într-o după-amiază de miercuri să o aștept după draperii cu ochii injectați să mergem la film să ne așezăm pe o bancă și să uităm ce-am pierdut și să ne batem joc de restul
atâtea adicții și subterfugii ca să mă simt cât de cât confortabil când am crezut că trebuie să dai totul pentru poezie să renunți la delicatețuri și la tocmeli pentru un sunet numai al tău pentru ceva ce ai putea numi într-o zi adevăr ca apoi să te-ntrebi ce-i adevărul și ce e în definitiv poezia și nu mai ai răspunsuri numai lecturi în subsoluri mucegăite cu câțiva oameni la fel de vulgari ca și tine și câte o bătrână cu privirea pierdută fotografiază pantofii tuturor poate că asta e poezia și de atâta avem nevoie cum spunea poetul olandez menno: ceva ce împărtășești cu o mână de idioți irecuperabili la fel ca tine unul dintre puținele gânduri din care mai iradiază o cât de mică speranță
și acum stai la o masă lângă o stradă aglomerată și scrii nu te vede nimeni te încălzește imaginea asta nu ai vrea să te mai ridici niciodată nici nu simți răcoarea seara de septembrie te învelește în vată
departe de barurile în care am scris poeme acum cinci, acum șapte ani, departe de barurile de la marginea orașului care își umilește poeții am crezut că trebuie să dai totul pentru poezie am dat totul pentru poezie așa mi se pare toate scurtcircuitele astea romantice pe care nu le-am putut evita ascultă-mă pe mine: nu da totul pentru poezie joacă-te cu bricheta privește cum trec mașinile bucură-te de singurătatea asta a ta pe care nu dă nimeni doi bani e lucrul cel mai cinstit pe care-l poți face

Ghicitoare pentru monștri

La ce?... Oare totul nu e nebunie?
                                                 (Eminescu)

  

Vremurile-s cum sunt. Corurile îngerești mute.

Despre decăderea moravurilor

mai bine să nu mai vorbim. Pe dincolo

câte o luminiță răzleață

în vreun orășel de provincie sau

într-o pădurice amenințată

de boturile albe ale buldozerelor. Rămășițele

cinei de ieri. Un soare clonat de insecte.

Undeva e o cameră, cu o groapă în mijloc

și un omuleț posac, ce transpiră și scrie, bâiguind

într-o limbă pe care se reazemă

ceva (încă) nemâncat de rugină.

Scheletul unei girafe. Sau poate ultimul

gând generat după ce

o rază telepatică venită din constelația Jiguli

ne va fi răvășit creierele definitiv.

Am văzut acele obiecte străine. Unii credeau că vor

salva lumea cu ele. Nu au salvat nimic.

Mecanisme subtile. Acumulatori, bobine și ceasuri

și animale care le poartă la gât

și râd de dumnezeul ce stă

într-o sală goală de cinematograf

și se uită la un western spaghetti

din vremea când s-a spânzurat și ultimul vărsător.

Pe limba lui Ziya Pașa

De ieri sunt la Istanbul pentru Festivalul internațional de poezie al orașului, unde am reîntâlnit câțiva scriitori admirabili pe care îi știam deja și am cunoscut alți câțiva care m-au făcut tare curios. Voi avea câteva lecturi până la sfârșitul săptămânii, ambițioșii turci organizând totul cu fast și răsfățuri, mai puțin o traducere în engleză a textelor citite. Orașul e uluitor, cum mi s-a părut de fiecare dată, și sper să reușesc să fac noi adepți pentru Poesis internațional, dar și pentru poezia românească (din 2009, când invitat a fost Gherguț, nu au mai adus nici un poet din Ro pentru acest eveniment remarcabil, ce pare într-adevăr să aibă rezonanță în viața orașului).

Anger control.ro

Întors de la Satu Mare, după una dintre cele mai crunte experiențe on the road (și au fost nu puține prin grația Căilor Ferate Române): 15 ore și jumătate de la Satu Mare la București, într-un vagon de dormit în care am avut lumină doar câteva ore, cu o lungă așteptare într-o haltă pe lângă Ciucea pentru ca locomotiva trenului să tracteze mărfarul care murise pe linie în fața noastră, sfatul nașului să nu-mi bag laptopul în priză că "eu așa am ars două..." (deși omul ăla arăta de parcă s-ar fi dat cu douăzeci de minute în urmă jos din copac). Teribilă țară, strașnici viețuitori.

Zona literară

Mi s-a părut, încă de acum câteva luni, când am citit nr. 5-6 / mai-iunie 2012 al revistei "Zona literară" că am în față un proiect nou care întrece de la început majoritatea revistelor literare prăfuite și seci de la noi. Am acceptat invitația lui Paul Gorban de a publica în nr. 7-8 al "Zonei" lui și am făcut împreună un dialog destul de interesant. Am fost foarte surprins când mi-am văzut portretul (fotografia făcută anul trecut de extraordinarul Cato Lein) pe coperta acestei reviste care arată că se poate face publicistică literară bună chiar și într-un moment mai degrabă nefast pentru această parte a "peisajului" de la noi. Găsiți "Zona literară" aici, un număr în care am citit cu plăcere textele câtorva poeți și prozatori foarte buni, mai cu seamă din ultima generație.

Constanța Buzea (1941-2012)

A încetat din viață, cu câteva zile în urmă, poeta Constanța Buzea, unul dintre numele cele mai cunoscute ale Generației 60, fost redactor al revistelor Amfiteatru (între 1974 și 1989) și România literară (din 1990 până de curând). A publicat numeroase volume de poezie și cărți pentru copii, precum și Creștetul ghețarului: jurnal 1969-1971 (2009). Poezia ei a fost strânsă în antologiile Poeme (1977) și Roua plural (1999, 2007, 2010). Constanța Buzea a primit cea mai înaltă distincție pentru poezie din România, Premiul Național "Mihai Eminescu" Opera Omnia (2001).
Am cunoscut-o pe Constanța Buzea datorită Marianei Marin, pe la începutul anului 2003, dar trebuie să spun că poeta, care se ocupa de rubrica "post-restant" a RL-ului, scrisese încă de prin 2001 câteva rânduri despre textele mele, pe care i le trimisesem la redacție (ea și Ioan Es. Pop au fost, dintre poeții atenți la versurile trimise de tineri, singurii cărora le-am trimis încercările mele din acei ani). De Ioan Es. Pop am rămas, după atâția ani, apropiat, doamna Constanța Buzea a pus din start o lespede între mine și dânsa, lăsându-mi impresia unei mâhniri adânci, a unei suferințe maladive consumate în intimitate. Ursuzenia și gravitatea ei compuneau un profil cu totul ieșit din comun, ceva întunecat și retractil părea că pândește la fiecare gest al poetei care în ultimii ani de viață devenise o credincioasă devotată ce păstra, parcă, ceva din suferința răscumpărătoare a Teresei de Avila. Textele confesive din cele două cărți cu titlul Netrăitele (publicate în 2004, respectiv 2008) constituie, probabil, proba ultimă a ispășirii, convertind experiența poetică în rugăciune.



halou


dormi liniștit sub narcotic
nu te doare nu te chinui
vindecându-te
lângă tine și eu mă vindec
împrejurul nostru e un halou
rar fire de praf se depun
ca niște stele stinse la care
ne uităm ocrotiți

îți ascult sufletul
îți privesc mâinile
să nu te întuneci să nu te sperii
te duc în brațe lângă fereastră

păsări vin de-afară
păsări de abur vor să iasă
se izbesc însângerând vitraliul
se îndepărtează

pini negri sub brumă
o alee pierdută în nori
unde am mai trăit acest frig
când m-am mai temut ca acum