joi, 31 mai 2012

Radu Vancu în colecția Plantații



Frânghia înflorită continuă şi, cumva, încheie « saga familială », în centru cu aceleaşi personaje: tatăl (« mortul iubit »), soţia (Camelia) şi fiul (Sebastian). Amplul poem alătură fragmente din viaţa casnică, vise serafic-atroce, amintiri, meditaţii asupra poeziei, excursuri în/ discursuri despre « lumea de dincolo », într-o formulă care este, deja, « marcă înregistrată Radu Vancu ».
Idilicul şi grotescul, ironia disperată şi burlescul, cruzimea şi delicateţea, limbajul colocvial, cel parabiblic şi cel intelectual-filosofic, imaginarul debordant şi notaţia imediatului generează un univers pulsatoriu, a cărui « pneuma » e dorinţa (şi posibilitatea?) de a fi fericit.
Radu Vancu se distanţează atît de poezia « mizerabilistă », a desperados-ilor de cafenea, cît şi de cea zis neoexpresionistă, a (pseudo)ruralilor rătăciţi prin crîşmele marilor oraşe. Mai exact spus: se detaşează din « plutonul douămiist », impunîndu-se ca unul dintre cei mai importanţi poeţi români de azi.

Alexandru Muşina

O carte scrisă impecabil, în deja binecunoscuta tehnică Vancu.
O carte generoasă şi intransigentă (doar poezia e artă de familie, nu?).
O carte cu care să-ţi pipăi întruna inima fericită, cu delicateţea unui elefant tânăr zdrobindu-şi liniştit craniul cu trompa.
O carte extrem de emoţionantă.
O primă mare carte de poezie pe care o dă generaţia noastră.

Dan Coman
  
Frânghia înflorită este o carte de splendide poeme expiatoare pe care nu le pot apropia, ca amploare a conștiinței poetice, decât de poezia lui Virgil Mazilescu și de cea a lui Cristian Popescu. Oniricul zdruncinător din Caiet de caligrafie și de citire sau stranietatea înduioșătoare și captivantă din Familia Popescu stau, în Frânghia înflorită, sub semnul acelui vers extraordinar al lui Mazilescu (ce catalizează parcă, peste un veac, versul eminescian): « te-am sărutat eu mortul ». Nu e nimic fals și nu e nimic glorios în împăcarea ce se așterne peste paginile acestui album de familie cumplit și feeric la capătul căruia regăsesc, alături de Radu Vancu, o mare liniște îndoliată, speranța și mângâierea de după dezastru.
Claudiu Komartin


marți, 29 mai 2012

Poem pentru cei de pe urmă (copiii din Hamelin)


Nu, mamă, nu am vrut cu bună știință să mă distrug.
Nici măcar nu este vorba de mine aici.
Aș vrea să vorbesc în numele celor
ce s-au anihilat cu maximă eficiență
dar nu mai cred că se poate spune ceva decent
în numele altora. Prietenul meu al cărui scalp
putrezește acum sub un deal
e cu mine.
Și prietenul său, care și-a sfărâmat tâmpla
de osul unui fagocer
e aici,
și suntem ca în ziua dintâi.
  
Imaginea se întunecă progresiv, până în punctul unde
pelicula începe să ardă.
Dăm ca disperații din mâini, cineva încearcă să
stingă ce se mai poate, proiectorul derulează în beznă,
cu ploaia alături, filmul nostru tăcut.

Am văzut statisticile. La fiecare zece oameni
care iubesc, unul urăște cu furie.

Ți-ar îndesa explozibil în gură. Ar măslui totul.

Să o facă.

Aș putea accepta scenarii mai rele.

Aș putea scrie ce am vrut să scriu, și apoi să dispar.

Superstițiile tale, mamă, și semnul adânc
încrustat în carne
nu m-au ferit de nimic.

duminică, 27 mai 2012

Poate că există un refugiu


Poate că există un refugiu în frumusețe.
Ani de-a rândul am vrut să cred asta.

Că pot vedea limpede fără să privesc.
Că pot auzi clar fără a fi nevoit să ascult.

Nu am nimic de spus despre societate.
Nu am avut niciodată.

Am crezut că aș putea fi într-o zi eu
prințul lui Rumi care și-a contemplat sufletul.

Nu știu nimic despre suflet.
Nu mi-am văzut aura niciodată.

Biologia nu mi-a dezvăluit altceva
decât mutații și procese evolutive.

Un fizician spunea că e posibil ca fiecare gest
pe care-l începem să dea naștere unei lumi.

Lumi paralele, în care purtăm pălării ciudate
și suntem fericiți.

vineri, 25 mai 2012

Colaj (pentru cei de pe urmă)


Planurile generoase ale marilor oameni, energia inginerilor sociali,
respingerea mentalităților retrograde
nu au folosit la nimic.

Progresul s-a dovedit o vorbă goală,
un instrument secular de manipulare.

Atâta timp cât nici o nevoie fundamentală, concretă
nu este nesatisfăcută,
a avea și a nu avea e totuna.

Mai întâi au inventat materiale trainice
care să reziste la acțiunea timpului,
apoi au inventat arme sofisticate care să le facă
una cu pământul.

De la un an la altul, gropile de gunoi au crescut
înfricoșător, au devenit munți cu povârnișuri murdare
și ravene toxice. Nimănui
nu i s-a părut că ar fi ceva greșit în asta.

Discuțiile formale, negocierile, dezbaterea dură
pentru Marile Chestiuni ale Timpului nu folosesc la nimic.

Au fost întâlniri și planuri, promisiuni ferme, bugete,
idei revoluționare care nu au condus la nimic: lumea
și-a urmat cursul ireversibil.

Au transformat peisajul construind autostrăzi și tuneluri,
poduri, zgârie-nori și, pentru orice eventualitate,
buncăre, săpate tot mai adânc
către centrul pământului.

Operele complete ale lui Whitman nu au folosit la nimic.

Accentele puse pe schimbarea subtilă nu duc nicăieri.

Epictet avea dreptate:
imaginația e cea care durează cel mai mult.

După atâția ani ar trebui să ne fie clar că
implicarea nu folosește la nimic
și nici refuzul nu folosește la nimic.

Nihilismul e la fel de inutil ca îmbrățișarea
ideologiilor pentru care oamenii se agită dintotdeauna
înnebuniți.

Organele artificiale nu folosesc pe termen lung la nimic.

Noi, oamenii, am făcut milioane de vorbe
și le-am scris peste tot crezând că ne vor aduce împăcarea
dar nici asta nu a folosit la nimic.

Și când scrisul nu a mai fost de ajuns, au început excavațiile.

joi, 24 mai 2012

Poem pentru cei de pe urmă (fragment)


Am prevăzut atât de clar înfrângerea.
Mâna care ține barosul și acționează armele
e aceeași mână care poate cânta o sonată
mult după ora închiderii
într-un hotel ruinat în care
se strâng ultimii supraviețuitori.

Și mâna care stabilește programul de lucru al morții,
cea care porționează pentru toți suferința
e aceeași mână strânsă ca o gheară
care a scris
In my beginning is my end.

Iar apoi afli că în filmul ăsta nu există sfârșit.
Vine cineva și te trezește cu o palmă la realitate
și-ți spune: nu ai nici un motiv să te sperii,
pentru că nu vor vedea apocalipsa decât
cei care și-au făcut creierul zob
metodic
mai degrabă dintr-un impuls practic,
apoi schizofrenii și autiștii,
deliranții, toxicomanii, cei care singuri
se trag înspre mlaștini.

Și aproape că adormi împăcat.

Profil


Așteptasem mult să ne trezim, fuseseră
anumite confuzii, diverse raporturi și acțiuni
ne scăpaseră clar din mână,
nici o posibilitate
să mai putem îndrepta ceva
grefe,
broșe prinse în carne,
lucruri nespuse până la capăt
apropieri și în-
depărtări,
refuzuri –
niște păianjeni mari și pofticioși
eliberați dintr-un somn lung
pentru salvarea
și dizgrația noastră




luni, 21 mai 2012

În fosa septică


Nimic din ce s-a urzit (parcă așa se spunea)
nu e spre binele nostru.

Ceva se stinge. Mătrăguna & muscárița
nu au fost niciodată mai treze.

Soare macerat de procesele digestive,
în fosa septică se îneacă
două fetițe obeze.

joi, 17 mai 2012

Lectură la TNCP



Astă-seară, de la ora 21.00, în clubul La Scena (Calea Călărași, nr. 55) voi citi din poemele scrise în ultima vreme, alături de Gabriel Daliș, Dan Mihuț, Dan Sociu, Iulian Tănase și Răzvan Țupa. Moderator: Mugur Grosu.

marți, 15 mai 2012

Poem pentru cei de pe urmă

(work in progress)

Se pregătește un război.
Prin vene sângele îngroșat
va fi în curând la fel de încet ca puroiul,
când va începe să curgă în stradă vom înțelege –
au fost decenii de supraproducție
de risipă vulgară
de alienare & agonie.

Sângele nu o să valoreze mai mult decât ploaia acidă
decât sudoarea
decât sterilul.

Sângele – ieftin și imperfect ca jucăriile chinezești.

Sânge pentru petrol, speranța – cât un gunoi
adunat în ochiul care își pierde vederea.

Mâini zbârcite, mâini seci
agățându-se de armele acum inutile.

Un sfârșit oarecare.
Sub norii radioactivi. Bâiguind. Falși profeți.

Și când vom ști ce e de făcut,
nu va mai fi nimic de făcut.
Și când o să aflăm cuvântul care să ierte, acela anume
ni se va-nțepeni în gâtlej
ca o bilă de fier
care a zdrobit tot ce mai era de zdrobit.

Cu noi începe și se sfârșește. Cu noi, cei blânzi și letali,
stivuiți după culoare, după religie și rasă. Țepeni
dar mândri de arta și de ororile noastre,
puse la păstrare pentru o mie de ani
sub câmpia mănoasă.

„Aici odihnește omul. Puteți admira
mâna lui fină.
Încercați să nu îl atingeți: nu este mort pe de-a întregul.
Nu îl lăsați să vă lingă mâna, atâta așteaptă
ca să vă muște.
A crezut că e veșnic
fiindcă a pictat Capela Sixtină,
ca un bun stăpân le-a împărțit celorlalți umilința și jegul;
acum în preajma lui își mai fac veacul
doar o mână de muște.

Nici un cuvânt bun care să ne descrie
în dicționarele celor de după noi.

Căci iată-ne: am mâncat toate făpturile întâlnite în cale
am umilit specii de o frumusețe nepământeană
le-am încuiat în grădini zoologice
în laboratoare
le-am smuls colții & ghearele care
ne înspăimântau până să ieșim din păduri

noi, ciuma,
noi, cei aleși
am făcut legi împotriva hulei
numai ca să putem huli mai vârtos,
am înghițit plante și animale
păduri și recife, teritorii virgine, plaje fără cusur –

o foame permanentă,
o lăcomie născută din înstrăinarea
de o lume pe care n-am înțeles-o; știindu-ne
mai aprigi decât lăcustele,
am stabilit o regulă strictă: să nu ne devorăm între noi
decât în caz de calamitate
dar și pe aceasta am încălcat-o de prea multe ori.

Cei mai zeloși în distrugere au inventat bresle
și zeități, culte cumplite care
să le justifice crimele.

Alții, sub pretextul că lărgesc lumea, au pus dinamită
în toate colțurile ei.

Sârma ghimpată a fost mereu de partea lor
de partea lor cruzimea, organele-amputate.

În locul lumii pe care o visasem, un câmp de proteze
în flăcări.
Rapacitatea ca unică lege.
Răceala mașinilor de cooperație.
Deschide ușa, te va lovi în plin indiferența lor.

  
„Știu, epoca asta nu e nici cea mai oarbă,
nici cea mai strâmbă din câte au fost.
Însă în parcul Lewinsky m-am așezat pe iarbă
întrebându-mă dacă mai are vreun rost.

Și am văzut leii, și am trecut printre ei.
Pe lângă cuști și garduri înalte.
Peste ruinele unui vechi adăpost.
Nici o cheie.

Iar leii se prefăceau îmblânziți:
jucau baschet, fluierau după fete,
priveau lihniți în stânga și-n dreapta, așteptând o scânteie.
Și eu printre ei, planând încet, ca un erete.

It is a challenging neighbourhood, but not because
of the immigrants, it was poor before they arrived.
(De fapt, ghidul voia să spună: dacă am vrea,
i-am termina pe toți c-un singur raid.)

Numărat, cântărit, împărțit. Excluși de
o istorie contaminată. Aici ne-am oprit.

vineri, 11 mai 2012

Institutul Blecher 57



Vineri, 11 mai, de la ora 19.30, o nouă ediție a Institutului Blecher, avându-i ca invitați pe Silviu Dancu și Bogdan Coșa. În cadrul evenimentului va avea loc lansarea numărului 8 al revistei Poesis internațional, care a împlinit doi ani. Gazda evenimentului este cafeneaua din podul librăriei Bastilia (Piața Romană, nr. 5).