duminică, 12 februarie 2012

Mihai Traianu




Și

Și frunzele de salcâm să nu moară
și trupul tău femeie să nu putrezească în noapte
și florile de mentă să nu se facă scrum

Și iarba să nu crească pe turnurile combinatului
și tramvaiele să nu tulbure maidanele intravilane
și pulpele cerului de durere să nu urle

Și podul municipiului să nu gâtuiască râul
și contabilul să nu înnebunească de crizanteme
și vântul să nu sucombe blazoanele pădurii

Și lespezi să nu acopere sămânța cea bună
și fântâna să nu înseteze pământul și fluturii
și lucerna și cucul și sufletul însinguratului


Să întinzi mâna

Să întinzi mâna să prelungești dar viața
unui prieten umbra lui pe pământ

Să treacă ierni și valuri de iarbă să întinzi
viața lui pe fața zilelor
să bată dar inima lui peste încremenirea
pietrelor de râu și mugurul crud

Să adaugi un răsărit 
peste suflarea lui o creangă înflorită 
o închipuire a ploii chiar să-l îndemni la iubire
adică iubirea pentru o femeie iubirea de patrie
iubirea pentru hai să spunem un ied primăvara

Prelungindu-i dar viața nu printr-un miracol
doar să-i întinzi mâna
când e pe cale de a se pierde
ce greu să spunem a muri

Să îi readuci totul în lumina ochilor în plămâni
în sângele lui și în carnea și oasele lui de om


Viscol

Așteptând minunea zăpezilor
în decembrie înseninatul

Cum trupul tău atât de alb
alb goală subt laserul lumii
ce sex-machine curând salcâmii vor arbora
platoșa aceea ireal de albă
cumpeni îngropate până la sâni în zăpezi

Adânc zorii albi
ne vor biciui nervii pupilele

Ne vom fi iubit dar de moarte
și în anno domini al zăpezilor
părul tău va fi fost cel mai nimicitor viscol

(din volumul Stăpân de pajiști, 1977)


Punct fix pârghie de sprijin pe râu

Dacă în această vară deznădăjduită un semn bun
ar veni dacă ar exista o pârghie de sprijin
pe râu din trunchi de plop singuratec
un punct fix în argile prin vegetația
de un eclectism verde în aceste oculte maidane
de existență umană un paradis
aproape pierdut aleator bântuit de vânt
în liniștea nopții și prundurile înierbate
de o pustiire precum singurătatea firelor de nisip

astfel viața-mi ziceam odată în zorii opaci
când câinele cartierului trecea mut
sub fereastra-mi deschisă târându-se
șchiop într-o senină obnubilare pe caldarâmul
străzii înierbat precum un prund vechi de râu
dacă ar afla dânsul un punct fix în argile
o pârghie de sprijin pe râu din trunchi de plop
singuratec dacă un semn bun ar veni doamne
pe aceste oculte maidane de existență umană
un paradis aproape pierdut aleator bântuit de zei


Atunci fiule vei fi cineva pe râu

trăind în iluminările ierbii verdele dumneaei stenic
ocrotindu-ți calea cea dreaptă în iarbă
atunci fiule vei fi cineva pe râu

crede-mă așadar trezindu-te în zi odată cu iarba
muncind atâtea și atâtea ceasuri la iarbă
ascultând întâile voci în iarbă
respirând prin firul de iarbă
apărând o demnitate în iarbă
crezând într-un ideal de iarbă
iubind o umbră în iarbă
urmând adevărul în iarbă
solidar cu ceilalți de pe râu în prigoana de iarbă

trăind în iluminările ierbii verdele dumneaei stenic
ocrotindu-ți calea cea dreaptă în iarbă
atunci fiule vei fi cineva pe râu

(din volumul Trecerea râului, 1993)

3 comentarii:

  1. pff, sex machine, salcamii in 77?

    o, James Brown contemporary!

    foarte tare ca l-ai gasit.

    RăspundețiȘtergere
  2. Îmi amintesc că mi-a vorbit V. Leac despre Mihai Traianu, la Satu Mare, la Festivalul Poes:s Internaţional. Şi e, într-adevăr, exact atât de bun pe cât spunea Vasile. Adică foarte bun.

    RăspundețiȘtergere