sâmbătă, 30 iulie 2011

Homer la periferie

După Familia P de Dariusz Sosnicki, a apărut al doilea titlu din colecţia Orfeu a Casei de editură Max Blecher: volumul bilingv în sârbă şi în română Homer la periferie, o antologie din poezia lui Dragan Jovanovic Danilov, în traducerea regretatului Ioan Radin Peianov.


Reiau aici un fragment din postfaţă:

« (...) Este reconfortant să citeşti poezia lui Dragan Jovanović Danilov, autor polivalent afirmat în literatura sârbă a ultimelor două decenii, nu doar pentru calităţile lui de pictor (sau de descriptor) al unui real care se întrepătrunde cu mitologia, ci mai ales pentru că este un melancolic cu o scriitură vitalistă. Un manierism de substanţă, aş spune, folosind o formulă uzată în critica românească, adică un lirism al esenţelor care se trage din modernismul înalt, fiind pe parcurs relativizat prin funambulesc şi deriziune, ce aminteşte uneori de câţiva poeţi români aparţinând Generaţiei 70 (Vasile Vlad sau Ion Mircea sunt referinţele cele mai apropiate), dar şi de misticismul deziluzionat al Generaţiei 90. Puternicul filon etic al sârbilor – pe care e altoită o inteligenţă speculativă ce nu-şi slăbeşte nici un moment priza existenţială – se remarcă în poemele pe care D.J. Danilov le înscenează întotdeauna cu o tehnică migăloasă, de artist asianic („Viziunile mele exacte”). În esenţă, poetul se află în căutarea unui ideal de tip alexandrin, la care încearcă să ajungă pe calea intelectualului calculat şi fantast, inginer de labirinturi şi vizionar chibzuit.

(...) În acest univers poetic, capacitatea simbolizantă a lui Danilov joacă un rol important, iar poeme precum „Fereastra oarbă”, „Refugiul” sau „Cuib deasupra genunii” se derulează uzând de această calitate, aventura simbolică se încheagă şi conduce stăruitor către un sens metafizic. Conştient că lucrurile nu se dezvăluie direct (Am văzut tot, dar mi-a scăpat esenţialul”) şi că omul e rătăcit în „adânca pădure” în care „sub strălucirea rece a lunii / şi-a stelelor, goliciunea ne ancorează”, manierismul lui Danilov se încarcă de gravitate şi îşi găseşte adevărata vocaţie: cunoaşterea de sine. Dar, dacă la cel mai important poet român aparţinând aceleiaşi generaţii, Ioan Es. Pop, rugăciunea de antracit („singura rugăciune neiertătoare, singura pentru care am hotărât / să merg până la capăt”) e strivitoare şi lipsită de orice speranţă, la Dragan Jovanović Danilov oroarea (aceea pe care o trăise şi Kurtz al lui Conrad) e ritualizată şi convertită în melancolie: Un fel de tristeţe molcomă, ca după dragoste, / mă răpunea atunci când pe unii dintre cei mai bătrâni /şi neputincioşi eram nevoit să-i duc pe scară în sus / până la culcuş, iar din când în când, găseam în hulubărie / sau chiar în preajma ei, câte un porumbel mort. // Spun: am avut şi eu un altar în blestematul, / micul oraş în care nu eram îndrăgit. / În clipe de solitudine, sub hulubărie / mă rugam, mă rugam, nici eu nu ştiu la ce.” (...)»

luni, 25 iulie 2011

Lectura de la Bistriţa











şi lectura cap-coadă, aşa cum a filmat-o white noise:

vineri, 22 iulie 2011

Adio, m. ivănescu

Pentru postmodernismul românesc, Mircea Ivănescu a fost, alături de Mircea Horia Simionescu, vârful aisbergului. Fără poezia sa, şi fără zecile de mari cărţi ale secolului XX pe care le-a tradus exemplar în româneşte, literatura noastră din ultimii patruzeci de ani ar fi arătat sensibil diferit. Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu şi ceilalţi scriitori afiliaţi 80-ismului rafinat şi ironic (într-un cuvânt: postmodern), cu siguranţă nu ar fi scris la fel. Am fi avut probabil şi astăzi o literatură bătrânicioasă, tardo-modernistă, sufocată de discursul naţionalist de tip Păunescu-Vadim sau de estetismul cu ochii la stele al autorilor care nu au reuşit niciodată să descopere firescul şi naturaleţea. Pe acestea Mircea Ivănescu le stăpânea ca un mare poet, din interiorul unui discurs care nu e la îndemâna oricui – fiindcă, pentru a-i citi versurile, nu e nevoie doar de elanuri lirice şi de entuziasm infantil, versurile sale nu sunt cantabile şi necesită o cultură solidă şi curiozitatea de a sonda dincolo de aparenţe.

Mircea Ivănescu a fost omul cel mai cultivat pe care l-am întâlnit, iar literatura sa e o remarcabilă probă de subtilitate, inteligenţă şi emoţie, care a contribuit ca poezia românească de după 1968 să treacă într-o altă vârstă istorică. Odată cu trecerea poetului Mircea Ivănescu, la doar câteva luni de la dispariţia romancierului Mircea Horia Simionescu, se încheie o epocă.

joi, 21 iulie 2011

Mircea Ivănescu (1931-2011)


Despre moarte ca revedere


1.
sigur că nu este adevărat. murind
nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung
care te poartă cu ochii închişi – şi te leagănă –
şi la început e un somn, şi pe urmă o uitare –
şi pe urmă timpul îşi pierde orice înţeles,
este numai o linişte care se întoarce asupra ei înseşi
cu un singur ecou – şi acela e-un nimb,
ca flacăra lumânării – şi pe urmă lumina
îşi pierde orice înţeles – şi pe urmă tăcerea
îşi lasă deoparte înţelesul – şi suspendat
în ceva care nu mai are vreun înţeles – şi nimic pe urmă, nici
descărnarea de înţelesuri, plutirea în nimic,
cu scheletul nefiinţei, gură în gură,
nu mai există. pe urmă nu mai este nici un pe urmă
dar nici vreun acum, şi nu mai este nici moarte.


2.
dar moartea este o revedere totuşi – însă de partea
aceasta a ei, cel care rămâne îşi deschide
ochii deodată – (şi ceea ce vede atunci
dacă are să uite vreodată, un popor nevăzut de furnici
îi va muşca ochii, şi nu vor mai vedea ochii lui după aceea
decât contururi). cel care a privit moartea
luând chipul unei fiinţe – vede din nou
ceea ce nu s-a văzut niciodată de la facerea lumii,
ceea ce se vede mereu – şi oricât de repede
şi-ar acoperi ochii – oricât de tare
ar gâfâi, să-şi acopere asurzitoarea lumină a tăcerii
din ochi, din urechi – ceea ce a văzut el atunci
a fost înfăţişarea adevărată, a fost
– dar adevărul nu mai înseamnă aici nimic –
a fost ceea ce se priveşte pentru întâia dată
şi fără urmare.


***

se intră greu în moarte? uneori
se trece atâta de greu prin paloare – rămâne
pe obrazul cel de alături o spaimă care decolorează
trăsăturile, şi le coboară în cearcăne, şi ochii măriţi
nu mai aud răspunsul, şi caută, caută.
pe urmă, paloarea rămâne, aşa cum la bolnavii de cord
obrazul, fruntea capătă o paliditate care nu e
a spaimei – căci prin spaimă treci, şi apoi respiri –
dar lumina aceasta de ceară stă. se moare încet,
desigur, pentru că mâna este obişnuită să încerce
mereu câte un gest, pentru că ochiul vede mereu –
chiar şi nemişcare. şi chiar
şi întunericul care se lasă – şi înconjoară totul.
şi, de fapt, mai e ceva în trupul acesta atât de ostenit,
că nici nu mai simte trecerea timpului – mai este ceva
care simte lumina, şi bucuria, şi pierderea oarbă a contururilor
şi care mai vrea să mai treacă ceva din toate acestea
gesturile care să înconjoare obiecte – şi ochii să vadă
şi trupul întreg să respire. mereu, în timp ce un om,
sub flacăra palidă care i se aşeaza pe faţă
trăsăturile i se schimbă, mai caută încă.
şi pe urmă când, în sfârşit, chipul se opreşte, şi nemişcat
aşteaptă acum veşnicia – nici atunci
nu s-a terminat totul. căci spaima care ne-alungă
în noi înşine când privim nemişcarea aceasta, ne fugăreşte
până când ne auzim chinuiţi respirând, spaima aceasta
o mai bântuie pe fiinţa de alături, întinsă într-un lent
pat doar cu câteva flori, cu tremurul luminii mate
şi cu tăcerea pe care, vezi, nimic n-o mai sparge. spaima aceasta
înseamnă că nimeni nu moare, cel puţin încă un timp,
câtă vreme ţi-e frică privindu-i pe cei care au murit.
şi poate că aşa e mai bine. se moare greu. nemişcarea,
tăcerea, lumina gălbuie şi spaima –
ochii închişi, adânciţi, buzele strânse, decolorate,
– toate acestea sunt semne. dar moartea rămâne
şi în cei care sunt încă vii şi privesc. şi moartea, în cei vii,
nu mai e nemişcarea – chiar dacă a spaimei desigur.
moartea e o lumină decolorată. privirea spre ea
e şi frică şi flacăra scurtă – mată, gălbuie – şi oarbă
aşezare de vorbe.

miercuri, 20 iulie 2011

Hyperliteratura

S-a lansat noua Hyperliteratura, un site care (în noua formulă) pare extrem de promiţător şi de bine gândit, implicându-i pe câţiva dintre cei mai activi şi mai vizibili tineri autori. Sper – şi le urez – ca proiectul ăsta să ţină.

joi, 14 iulie 2011

Zile pline. La Bistriţa


A treia ediţie a festivalului "Poezia e la Bistriţa", de joi până duminică, în miezul verii, cu câţiva poeţi de primă mână, cu lecturi, discuţii, Institutul Blecher şi Poesis internaţional.

luni, 11 iulie 2011

Trei cronici la "Cele mai frumoase poeme"

Trei articole din care am rămas cu ceva despre antologia pe care am făcut-o împreună cu Radu Vancu, Cele mai frumoase poeme din 2010 (Tracus Arte, 2011), pe care sper să puneţi mâna cât mai curând, de n-aţi făcut-o deja, fiindcă e unul dintre proiectele cele mai dragi – şi mai promiţătoare – în care m-am implicat (poate şi fiindcă e vorba despre prietenul meu R.V., şi despre posibilul început al unei tradiţii...)

"Cele mai frumoase poeme din 2010", de Ciprian Măceşaru, în Şapte seri, nr. 666 / aprilie 2011

"Cincizeci (şi doi) de poeţi", de Cosmin Ciotloş, în România literară, nr. 18 / mai 2011

"Poeme vechi şi noi", de Angelo Mitchievici, în Convorbiri literare, mai 2011

joi, 7 iulie 2011

W.H. Auden, "Funeral Blues"

Stop all the clocks, cut off the telephone,
Prevent the dog from barking with a juicy bone,
Silence the pianos and with muffled drum
Bring out the coffin, let the mourners come.

Let aeroplanes circle moaning overhead
Scribbling on the sky the message He Is Dead,
Put crêpe bows round the white necks of the public doves,
Let the traffic policemen wear black cotton gloves.

He was my North, my South, my East and West,
My working week and my Sunday rest,
My noon, my midnight, my talk, my song;
I thought that love would last for ever: I was wrong.

The stars are not wanted now: put out every one;
Pack up the moon and dismantle the sun;
Pour away the ocean and sweep up the wood.
For nothing now can ever come to any good.

duminică, 3 iulie 2011

ca un poet dintr-un film coreean

în după-amiaza aceea am stat
cu un animal tulbure-n piept
pe una din băncile de la universitate
şi totul în jur îmi şoptea că ratasem
iar mâinile mele aşezate pe genunchi
spuneau o povestioară tristă de acum cinci ani

(nu mai avusesem nici un vis de luni bune
şi oricât aş fi încercat
nu mai păcăleam pe nimeni că aş fi un băiat rău).

se lăsa seara. pe cer se vedeau luminiţe
poate se anunţa ceva, I couldn't care less.

lângă fântână, doi porumbei grăsuţi
trezind imaginea sânilor tăi într-o dimineaţă:
te priveai în oglindă
cu părul puţin ciufulit şi cu zâmbetul acela
în stare să mă facă să-mi doresc
să fiu unul dintre oamenii buni care hrănesc porumbei.

stăteam pe bancă, lângă mine ceva sclipea în fântână,
oameni treceau, se strângeau în braţe,
se despărţeau
şi eu eram trist ca un poet dintr-un film coreean
gândindu-mă că tu trebuie să pleci
şi norii sunt atât de frumoşi