:

„Râd tot mai rar şi vorbesc tot mai puţin
iar acum îţi întind această mână mult prea târziu.”

(Mariana Marin)

Institutul Blecher XXVIII

Antiportret. Un psalm al lui Popescu

Nu, Doamne. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Şi nici măcar Popescu. Nu. Nici măcar atît. Să stai, aşa, şi să munceşti la creşterea părului şi-a unghiilor tale, să lucrezi la curgerea boabelor de sudoare şi, mai ales, la curgerea lacrimilor. Şiroi. Numai să stai. Nemişcat. Şi să-ţi albească părul pe-o singură parte. Arătînd răsăritul. Să-mi albească firele din cap doar pentru că m-au tras înger-îngeraşii Dumitale de ele, doar aşa, că mi-au tras gîndurile de păr - nu prea tare - cum tragi păpuşile de sfori ca să se bucure copiii. Numai de-asta să-mi albească firele, Doamne. Arătînd mereu răsăritul. Mie să-mi dai exact chipul care lipseşte din toate cartoanele alea pitoreşti, atractive, de-şi bagă capul prin ele oamenii la bîlci. Să fie ei, nu eu. Şi nici măcar atît. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Şi nici măcar Popescu. Nu. Nici măcar atît. Să nu mai scriu... Să-mi publice, aşa, postum, doar buletinul - în cinzeşcinci de mii de exemplare, ediţie de lux. Cu toate pozele de buletin din Bucureşti, cu toate capetele lor amestecate între ele. Aşa, ca şi cum ar fi un lemn de icoanǎ gata pregătit să se picteze icoana pe el. Statuia mea de mult e gata. Şi se va dezveli doar după şapte ani de stat pe dedesubt, pe sub pămînt. Statuia asta comemorativă. Pe dinăuntru. Scheletul. A fiecăruia şi-a tuturor. Oricînd în poziţie de drepţi. Nu, Doamne. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Şi nici măcar Popescu. Nu. Nici măcar atît. Să-mi dai acum numai un strop din liniştea ce zace-n capul lui Alecsandri de la rotonda scriitorilor din Cişmigiu. Atît. Să mai fumez, aşa, o ţigară, visînd că eu am fost modelul după care s-a desenat acel schior rîzînd în soare, zburînd pe pante abrupte, survolînd munţi întregi. Modelul pentru acel schior desenat pe orice pachet de ţigări „Bucegi". Da, Doamne. Să stau liniştit. Ca un azil de bătrîni. Cu toţii nemişcaţi. Aproape aliniaţi. Cu părul albindu-le numai pe-o parte, cum creşte muşchiul pe copaci. Dar arătînd răsăritul. Aşa să mă prindă întotdeauna sfîrşitul. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Şi nici măcar Popescu. Nu, Doamne. Nici măcar atît.

(Cristian Popescu, în Arta Popescu, 1994)

O vechitură care alină

Ghiveci à la française

Încă un maraton poetic, încă un târg de poezie: zisa "criză" prieşte de minune literaturii contemporane. Vineri, de la ora 21.00, la Institutul Francez, Noaptea Albă a Poeţilor. Citesc: Ion Mureşan, Alexandru Muşina, Simona Popescu, Lucian Vasilescu, Ioan Es. Pop, Angela Marinescu, Floarea Ţuţuianu, Gabriel Chifu, Marin Mălaicu Hondrari, Beatrice Popescu, Cosmin Perţa, Liviu Ioan Stoiciu, Mihail Gălăţanu, Paul Aretzu, Şerban Axinte, Mircea Bârsilă şi Marian Drăghici, cu acompaniamentul lui Mircea Tiberian. Nu ştiu cine aranjează poveştile astea, sper că nu Svetlana Cârstean, despre care am o părere bună. Ce mai, au făcut un ghiveci à la française, din care mă mir că lipseşte SGB... Cu toate astea, măcar pentru Mureşan, Muşina, Pop, Mălaicu sau Perţa, dacă aş fi în Bucureşti, aş merge.

de parcă pentru asta am fi inventat dragostea

pentru Cristi


am crezut că a nu-ţi mai simţi corpul e primul pas
în singurătate
la marginea ploii
pe un prag peste care
contururile tremurau se dizolvau lent –
broboane pe suprafaţa unui zid văruit în grabă

ei nu ştiu nimic despre noi dar
nici eu nu mai ştiu nimic despre noi
sub masca aceasta
nefericirea mea caută pretexte
indiferenţa mea caută pretexte
dorinţa mea de a mă distruge caută noi şi noi pretexte
faţa mea e o coajă de pâine uscată
inima – o matrioşkă spartă căreia
îi încredinţez tot ce aş mai putea ocroti

„nu ai dreptul să fii tu cel care suferă”,
a rostit unul dintre noi în încăperea străină –
de parcă pentru asta am fi inventat dragostea
acest travesti stângaci
al dorinţei noastre de a muri.

Institutul Blecher, la Dalles

Duminică de la ora 14.30, Institutul Blecher se întoarce în Bucureşti, la Dalles, avându-i ca invitaţi pe Traian T. Coşovei şi Aida Hancer. Mai multe detalii pe blogul Institutului.

Două poeme de Dsida Jenő

Născut pe 17 mai 1907 la Satu Mare, Dsida Jenő a studiat Dreptul la Cluj, unde a fost redactor la mai multe reviste. A tradus în maghiară poezie din latină, română, germană şi rusă (Catul, Baudelaire, Horaţiu, Puşkin etc.). A publicat volumele Leselkedő magány (Singurătatea la pândă, 1928); Nagycsütörtök (Joia Mare, 1933); Az angyalok citeráján (Pe ţitera îngerilor, 1938). A murit la 7 iunie 1938. I-a fost tradus în româneşte volumul Peisaj cu nori (Kriterion, 1974), cu o prefaţă de Ştefan Augustin Doinaş.


Binecuvântare


Binecuvântată fie lumea care se roteşte trist,
dătătoare de-atât de puţin bine,
şi oamenii furnici
ce mişună în ea cu ţelurile lor.

În râuri peşte mult să fie
iar în păduri sălbăticiuni,
în locul meu să afle alţii
pacea vieţii.

Binecuvântate fie femeile
care mi-au zâmbit:
dulci ca mierea să le fie sărutările,
să aibă copii frumoşi.

Şi binecuvântaţi fie băieţii blonzi
care în lumina torenţială din martie
pe un câmp părăsit
se vor juca
cu oasele mele.



Ultimul tatăl nostru


Pilule mici.
Lumina se stinge.
Tatăl nostru carele eşti în ceruri!
Cineva iarăşi plânge.

Să dormi, să dormi în pace
De chinuri izbăvit.
Sfinţească-se numele Tău.
Când vor lua sfârşit?

Bătrânu-nalt oftează,
Să mori fără durere.
Vie împărăţia Ta!
Azi, şase somnifere.

Bat stele-n geam. Clipind
Îmi face semne una.
Facă-se voia Ta!
De-acuma mi-e totuna!


în româneşte de Emil Giurgiuca

Din Oradea

Poesis Internaţional, nr. 2

A apărut numărul 2 al revistei "Poesis Internaţional". În curând o veţi putea găsi la librăria MLR şi în centrele de difuzare Inmedio. Până atunci, sper să vă mulţumiţi şi cu versiunea online, nu chiar la cea mai bună rezoluţie.

Filmări de la "atelieRElaţionale"

video: white noise