Din Istanbul

Nu am mai postat nimic de câteva zile pentru că, nu ştiu din ce motiv, după ce am plecat de pe superba insulă Büyükada din Marea Marmara, mutându-mă în Bakırköy, accesul la blog mi-a fost restricţionat (ştiam că sunt câteva mii de site-uri cu probleme, pe care guvernul turc le interzice, cum ar fi youtube, invocând probleme legale, dar nu îmi închipuiam că vor fi probleme şi cu un anotimp in berceni). În fine, prietenii mei turci mi-au explicat că există totuşi întotdeauna soluţii de a ocoli cenzura oficială - care oricum nu mai are cum să ţină prea mult într-o ţară (aparent) aşa de deschisă şi cu atât de mulţi străini: turişti, emigranţi, poeţi, aventurieri, lifte păgâne, sarea pământului... În curând mă voi întoarce acasă, plin de imagini, doldora de sunete şi mirosuri. Istanbul e, după cum spuneam toamna trecută, o lume, dar asta e doar o vorbă şi-atât. Oraşul ăsta îţi dă impresia că e posibil ca într-o bună zi lumea întreagă să fie Istanbul.

Trei poeme de Gökçenur Ç.

Gökçenur Ç. (pseudonimul lui Gökçenur Çelebioğlu) este unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai admiraţi tineri poeţi turci. Absolvent al Universităţii Tehnice de Inginerie, a început să publice poezie în reviste încă din 1990, debutând de abia în 2006 cu un volum ce a avut parte de o primire foarte bună. Traducător în limba turcă al lui Paul Auster şi Wallace Stevens, este interesat în egală măsură de poezia orientală, traducând o antologie de haiku-uri din literatura japoneză modernă. Al doilea volum de versuri i-a apărut cu doar o lună în urmă. Traduceri din poemele sale au mai apărut în revista "Tribuna" (nr. 155/feb. 2009, pag. 26).

Umbrele celui plecat
lui Doğan Ergül


Umbrele pe care le-ai lăsat pretutindeni pe unde ai trecut se întorc la tine:
O umbră făcând în secret hărţi cadastrale în Kadiköy
O umbră ţinând în mână un pahar de rachiu cum ai dărui o crizantemă
O umbră care se ascunde după umbra unui copac
O umbră pe care ai zărit-o când te-ai aplecat să bei apă din râu
O umbră peste care cândva a galopat un cal
O umbră prinsă într-o carte la căderea nopţii
O umbră pe care păsările o iau drept creangă şi se aşază pe ea
O umbră lăsată în apartamentul prietenului tău când ai rămas peste noapte
O umbră pe care ai dăruit-o râurilor care se tem de-ntuneric
O umbră dormind sub umbra unui munte
Mi-a rămas o umbră de-a ta de când ne-am îmbrăţişat
N-am vrut să-i dau drumul, dar a început să fluture speriată
Şi nu m-a lăsat inima să o mai ţin, aşa că i-am dat drumul,
Iar ea a a plutit în grabă spre tine

Când toate aceste umbre se vor fi întors la tine
Singurul lucru rămas va fi lumina
Izbucnind din cuvintele tale.



Laudă ciclului perfect al vieţii unui inginer de vârsta a doua căsătorit, având un copil

În fiecare dimineaţă se trezeşte cu bucurie, ca şi cum ar fi găsit cuvinte noi
În fiecare dimineaţă spune: “astăzi voi scrie cu siguranţă un nou poem”.

Vede păsări verzi adunate în cimitirul grecesc,
încearcă să ţină minte această scenă pentru ca mai târziu să o scrie.

Şi o va face dacă microbuzul nu va da peste el
dacă curierul pe motocicletă nu va trece pe lângă el prea repede
dacă măcar în ziua aceea va găsi cu uşurinţă un loc de parcare.

Marea lasă un sărut matinal în spatele genunchiului ei / el nu îl vede
ploaia se învârte în jurul unui copac precum un taur

legat cu o funie / el nu o vede
copii, rândunele, nori împinşi de vânt în tăcere ca nişte cai
ce aleargă cu saci de făină legaţi sub copite / el nu îi vede

Pentru moment va începe să scrie
ordonanţa intră în birou şi îi spune că a-nceput războiul
oricum nu găsea nimic despre care să scrie
cuvintele nu mai sunt iubitele, ci soldaţii lui.

Seara se întoarce obosit ca un general
care a câştigat războiul, dar şi-a pierdut soldaţii.
Cina, desenele animate, vizitele rudelor
trebuie să aibă grijă de toate şi apoi va merge la culcare

Pentru a o lua de la capăt de dimineaţă cu
ciclul perfect al vieţii unui inginer de vârsta a doua
căsătorit, având un copil.



Laudă acţiunii concrete a mâinii

Mi-am aşezat capul pe pieptul tău dezvelit,
sângele îmi şiroia din nas
pe stomacul tău alb, către pubis.
Am spus: “Cuvinte, am crezut că ele mă pot salva.
Nu mai cred că o imagine poate fi
mai şocantă decât o lovitură în gât.
Cât am fost de naiv să cred că reacţia în lanţ
pornită de poemele mele va schimba lumea –
cei care schimbă lumea sunt cei care
nu se tem să atingă lucrurile cu mâinile goale,
mâinile lor nu se deosebesc de picioarele animalelor,
cei care pot să-şi lege şireturile dintr-o mişcare,
care pot bate un cui fără să-l îndoaie,
care pot să deschidă un borcan cu capacul înţepenit
care îşi hrănesc mâinile ca pe nişte păsări de foc
care îşi udă mâinile ca pe oleandri
care îşi ascut mâinile de noapte
care spintecă realitatea cu mâinile
care răspund lumii cu aceeaşi măsură
cei care schimbă lumea nu sunt cei cu idei bune,
cı aceia care au puterea de a distruge fără frică.
Ideile bune apar şi dispar pretutindeni
pentru că o idee bună nu înseamnă nimic
până când un activist destructiv pune mâna pe ea.
Un vers dintr-un poem, chiar dacă e mai tare
decât o gleznă, mai subţire decât o bărbie,
gol şi uşor ca osul unei păsări,
articulat ca o vertebră din coada unei reptile,
drept ca o tibie sau
greu ca un os de elefant,
nu poate lăsa o vânătaie pe câmpul trupului.
Vezi, folosesc iar cuvinte fără sens, ochiul
se-nvineţeşte când e lovit, şi asta e tot.
Mai bine aş fi în stare să lovesc cu pumnii
decât să scriu poezie.”


traducere de Claudiu Komartin

Trei poeme de Yaprak Öz

Yaprak Öz (n. 1973) a studiat Literatură Americană la Universitatea din Istanbul. A publicat volumele de poezie Fırtına Günlüğü / Jurnal din timpul furtunii (2006) şi Şiirli Müzik Kutusu / Cutia muzicală cu poeme (2009). Locuieşte în Istanbul, unde este profesoară de limba engleză.


Depresie


Ai dormit aşa de mult ieri încât la prima oră
a dimineţii eşti trează şi nu mai poţi aţipi
deşi ai vrea să mai dormi fiindcă eşti supărată.
Prima neplăcere a zilei e să nu ai ce face –
îţi bei cafeaua şi începi să te uiţi la Breakfast At Tiffany’s
pentru un zâmbet scurt până se face ora opt.
S-au adunat atât de multe vase murdare încât nu e
nici o linguriţă pe care s-o poţi folosi ţi-e greaţă
de la atâta fumat şi nu poţi pune nimic în gură.
Lucrul pe care îl faci cel mai des în ultima vreme
e să agăţi rufele spălate peste tot prin casă
pentru că te simţi mult prea leneşă ca să faci curat.
Ţi-e teamă să-ţi iei antidepresivele pentru că
te vor face somnoroasă din nou şi n-o să mai deschizi ochii
toată ziua vasele vor rămâne murdare iar singurul
lucru pe care îl vei termina va fi traducerea
poemelor lui C. spre miezul nopţii.
Te-ai săturat de tine te-ai săturat să aştepţi
să se întâmple ceva şi vrei să te întorci la
locşorul retras şi liniştit din vremea copilăriei
înainte ca El să-ţi reamintească
că există în viaţa asta un lucru numit dragoste.
Mulţi bărbaţi au fost atraşi de tine în ultima vreme dar
asta nu face decât să sporească confuzia
tu nu eşti nefericită din cauza lucrurilor care te-au ucis odată
eşti numai deprimată dintr-un motiv atât de simplu
pe care însă nu îl poţi controla – şi asta e cumva ironic.
Vrei să închizi ochii pentru o clipă şi
să uiţi de toate dar când o faci nu se întâmplă
nici o purificare în spatele pleoapelor numai
imaginea caselor de lemn de pe ţărm
avariate de vapoarele care se izbesc de ele.



Cântecul domnişoarei Lotus Alb


Am fost o floare am înflorit
şi m-am ofilit într-o secundă.
Am fost o bufniţă am ţipat
şi mi-am luat imediat zborul.

Să zbori e doar o clipă
la fel de scurtă ca atingerea,
la fel de rapidă ca un sărut.
Deşi pieptul meu a adunat
poate zece mii de sărutări.

Am crezut,
am crezut că e de ajuns să aştepţi.

Atât de puţin, o, atât de puţin timp.

Frica te ucide, florile pălesc, bufniţa tace.
Iar eu îmi spun:
aş vrea să fiu opiu, o chinezoaică micuţă
din nou, o inimă de gheaţă, o fecioară mută.

Am crezut că viaţa e un joc de cuvinte.

Am fost o floare, o bufniţă, o floare, o bufniţă,
într-o pădure neagră cad iar.



Ploaie


Singurătatea îşi piaptănă părul ore întregi.
Umblă desculţă prin cameră.
Se teme de tunete.

Gâtul ei este ca al puilor de pisică.
Picioarele-i sunt măslinii şi calde.
Obrajii ei – două fructe micuţe.

Gura ei e un pui de veveriţă,
un măr suculent,
un sirop dulce, roşu aprins.

Visează la pietricelele duse de râu,
la volumele de poezie pline cu flori uscate,
la cel care va lua toată durerea cu un singur sărut.

I-a lipsit obişnuinţa de a avea lângă ea un bărbat.
Vara a trecut fără dragoste.
Frumuseţea e acum într-o oglindă tot mai zgâriată.

Gura ei e umedă şi încăpătoare,
roşie ca un mac,
o floare de opiu, haşiş.

Singurătatea îşi face singură cafeaua şi citeşte.
Aşteaptă noaptea înfăşurată-ntr-un şal.
Doarme cu zgomotul furtunii.

Toate vor continua pentru o vreme
ploaia cu scurtele-i pauze
acest cântec de august.


traducere de Claudiu Komartin

Biblioteka Blecher

După zece luni în care am făcut Institutul Blecher (23 de ediţii în care au citit 52 de autori), m-am decis ca, începând cu iulie, să pornesc Biblioteka Blecher, ce va cuprinde cărţi în format .pdf (pe care, dacă vom avea ocazia şi mijloacele, le vom publica şi pe hârtie la un moment dat), alese pe sprânceană, cărţi influente, cărţi-reper care merită recitite / sau doar să ajungă la un public pentru care cartea (în special volumele de poezie apărute în ultimul deceniu) a ajuns ceva îndepărtat şi intruvabil. De "proiectarea" cărţilor se va ocupa, bineînţeles, Ana Toma, iar primele două titluri sper să apară până la Festivalul de poezie de la Bistriţa şi Sângeorz-Băi:

* Nora Iuga, Piaţa cerului (Jurnal de bucătărie), o superbă carte experimentală, apărută pentru prima dată în 1986, cuprinzând poezie şi fragmente de proză jurnalieră, ciuntite serios de cenzură (autoarea vrusese să includă şi schiţe de rochii sau reţete culinare, care însă nu au intrat). Exemplarul pe care îl am eu din Piaţa cerului are o poveste aparte: mi-a rămas de la Mariana Marin, pe care nu a mai fost vreme să i-l dau înapoi... Exemplarul, primit cu dedicaţie de la Nora chiar în 1986, are însemnările acesteia şi arată clar toate modificările - mereu stupide, uneori teribil de amuzante - operate de cenzură faţă de manuscrisul iniţial. Vom arăta pe text aceste schimbări, pentru ca cititorul să poată înţelege, astfel, mecanismul de funcţionare şi absurdul relaţiei dintre poet şi cenzor.

* Angela Marinescu, Tăcere sexuală. Poeme alese (2001-2009), o antologie în care voi selecta piesele de rezistenţă din ultimul deceniu ale unuia dintre cei mai influenţi poeţi din ultimii 20 de ani. Angela Marinescu a fost foarte activă în anii 2000, publicând patru volume excelente: Îmi mănânc versurile (Vinea, 2003), Limbajul dispariţiei (Vinea, 2006), Întâmplări derizorii de sfârşit (Vinea, 2006) şi Probleme personale (Cartea Românească, 2009) în care face o sinteză a poeziei sale, dar şi a poeziei anilor 2000 (dacă mă gândesc la multele imitatoare, pierdute pe drum între timp, care au încercat să pastişeze formula Angelei). O antologie reprezentativă, care o confirmă, după Skanderbeg (Vinea, 1998) şi destul de nereuşita Poeme de sus în jos (Cartea Românească, 2003) pe A.M. ca pe cea mai importantă poetă contemporană.

Alte poeme de Matthew Sweeney

Pata de transpiraţie

Pata de transpiraţie de pe tricoul lui
contura în acea zi o hartă a Irlandei, nu harta
pe care-ai vedea-o într-un atlas recent, ci una
precum cea atârnată pe peretele
de acasă – unde nu se făcea niciodată aşa de cald,
nici într-o mie de ani. Şi-a şters
sprânceana îmbrobonată cu mâneca scurtă
şi şi-a întors tricoul ca să se uite
încă o dată la pată.
Era într-adevăr Irlanda, chiar şi
văzută cu susu-n jos. Propriul lui ţinut,
Donegal, era chiar deasupra sfârcului drept.
Comitatul Kerry se întindea către ficat,
în vreme ce Dublinul nu era nicăieri.
Şi-a trecut degetele prin
părul jilav. Oare ce însemna asta,
dacă era să-nsemne ceva? Îi tot apăruseră
urme de transpiraţie în ultima vreme, dar niciodată
o hartă. Oare era un semn care îl chema înapoi?
Altfel de ce era tricoul marcat
în locul acela, ca niciodată până atunci?
S-a întrebat dacă n-ar trebui să sune acasă.
Iar atunci, acea voce din capul său pe care-o ura,
i-a spus să-şi dea jos tricoul
şi să-l îndese în coşul cu rufe.
Dacă era într-adevăr o hartă sau un semn,
avea să supravieţuiască spălării –
ceea ce nu s-a întâmplat, nu că asta ar fi dovedit
ceva, s-a gândit el după aceea.
Însă pata de transpiraţie nu a mai apărut niciodată.

Excavaţia

Undeva în această pădure, sub arbuşti
e îngropat un avion prăbuşit, cu aripile
desprinse, cruci negre pe care încă le poate vedea
oricine ar tăia buruienile în căutarea lor,
iar dacă această persoană ar excava
cockpitul sfărâmat, eliberând scheletul
zdrobit şi sprijinindu-l apoi de trunchiul unui pin,
de deasupra muştelor şi albinelor s-ar auzi
un murmur stins, care s-ar transforma încet
în germană, un murmur ce ar dansa purtat de vânt,
în timp ce coada, cu crucile sale negre,
ar fi dezgropată de sub rădăcini, iarbă, crengi căzute,
ca şi când focuri de armă ar umple din nou
aceste dealuri, şaizeci de ani mai târziu, iar prin aer
ar zbura cartuşe şi şrapnel, fără ca vreun copac să
fie lovit iar gloanţele să vâjâie printre frunze
spre deliciul nebunului din castelul de pe deal
ieşit să-şi bea paharul de grappa pe acoperiş,
Marlene zbierând prin difuzoare
cântându-i pilotului prăbuşit în pădure.

Artistul foamei la el acasă
după Kafka

După ce postesc urmează zile
când stau în cuşca mea goală, cu uşa deschisă,
auzind din nou batjocurile mulţimilor,
care mă împung, mă acuză că am dosit mâncare,
mă înjură când nu le răspund.
Ce ştiu ei, imbecilii?
Mi-aş dubla bucuros cele patruzeci de zile
dacă m-ar lăsa. Aş ajunge atunci
aproape numai piele şi os,
cum îmi doresc, aş putea vedea pe întuneric –
aş deveni o creatură la fel de uşoară ca lucrurile
de care mă înconjor: pepenele galben scobit,
oul gol de struţ sau craniul de cioară.
Ei nu-şi pot imagina asta, proştii.
Îmi ciugulesc singur cojile împuţite,
întind o mână ca să învârt
globul lunii, închid ochii
şi îmi închipui un schelet umblând încet
pe suprafaţa ei, apoi căţărându-se
într-un crater pentru a se întinde acolo, nemişcat.

Piatră
pentru Sandra

Îngerul de piatră cască,
îngerul de piatră trimite bezele.
Vreau să arunc cu o portocală.
Vreau să arunc cu toate portocalele
în tine, cum stai pe scaunul de piele,
în tine, încovrigată pe canapea.
Pisica bea apă din piscină,
pisica intră în piscină.
O s-o arunc eu însumi înăuntru.
O să mă arunc şi eu înăuntru după ea.
Cocoşul cârâie întruna.
Cocoşul nu vrea să fugărească nicio găină.
Îngerul de piatră ştie toate astea.
Îngerul de piatră stă sus.
Vreau să fiu din piatră.
Vreau să îţi zbier sloganuri
despre croaziere pe Antarctic,
despre vinul roşu englezesc.
Pisica fură o felie de şuncă.
Pisica se va uda foarte tare.
O voi usca cu un prosop.
O voi mângâia până toarce.
Cocoşul a tăcut în sfârşit.
Cocoşul a împietrit.

traducere în limba română:
Claudiu Komartin

Institutul Blecher XXIII

Astăzi, de la 18.30, la Sala Oglinzilor, Institutul Blecher cu Sorin Delaskela şi Răzvan Ţupa, în ultima ediţie a sezonului.

We rock!

de la TNCP (3 iunie 2010), cu Marin Mălaicu-Hondrari, Constantin Acosmei, SGB şi Radu Vancu

de la Blitz Show (5 iunie), cu Felix Nicolau, Cristi Cotarcea, Florin Caragiu şi, desigur, Răzvan Ţupa

de la Bookfest (11 iunie), cu campionii zilei, prietenii mei debutanţi la CR, Despot & Duţescu

foto: white noise

Poem de dragoste

Toate lucrurile care îmi fărâmiţează inima
sunt pe această tavă

toate lucrurile care îmi descheie sângele
sunt pe această tavă

statueta de lut, ghicitorile şi floarea-necaţilor
sunt pe această tavă

Un om în putere împinge de pe un zid
o seringă imensă

Altul (un aristocrat) jumuleşte o pasăre

Toate lucrurile care ne-au făcut să dârdâim în tăcere

jucăriile exterminatoare

bucuria clinică a unui înger toxicoman

mâinile mele verzi, neîndemânatice

sunt pe această tavă

Alege

Fotografii de la Bistriţa

foto: Ana Toma

Să poată să aplaude

În seara aceasta, de la ora 20.00, la Muzeul Ţăranului Român, voi citi în cadrul evenimentului caritabil "Poveşti pentru Ioana", organizat de asociaţia A.T.A.C. pentru micuţa Ioana, care are nevoie de o proteză bionică. Veniţi şi voi, va fi o seară specială.

Lansări la Bistriţa

Trei lansări la Bistriţa: la Colegiul Naţional "Liviu Rebreanu" (ora 10.00), Colegiul Naţional "Andrei Mureşianu" (ora 11.00) şi la Librăria Casa Cărţii / N. Steinhardt (ora 17.00).

Scardanelli se întoarce

Astăzi de la ora 19.00, Blitz Show în Old School (din incinta Casei de cultură a studenţilor Preoteasa) cu Cristi Cotarcea (alias Zmeul clandestin), Florin Silişteanu (alias Serafim) şi Cl.K. (alias Scardanelli). Ne va anima şi reanima Felix Nicolau.

Poem de dragoste

Căluţul de lemn nu se mai leagănă
piticii de grădină au căzut cu faţa în jos.

Te-am cunoscut în luna fructelor roşii,
când mâinile erau un evantai prăbuşit.

Faţa mea tristă a trecut pe lângă tine, prin faţa ta,
a inventat o parte din cer, apoi nişte dealuri,
o herghelie şi o barieră de ceaţă care
să te împiedice să mai pleci

faţa mea şi-a amintit totul despre dorinţă
despre parfumul ei violent
bâjbâind prin întunericul rădăcinilor.

Păunul dormea când ai trecut prin apă
în zori, ca printr-un sânge leneş.

Fantomele s-au risipit, cu zornăit de lanţ
căzut pe pietre ude.

Pe malul celălalt, ploaia se adăpostea sub păsări.

Te-am primit în casa cu acoperiş strâmb
şi te-am învelit cu o cheie.

Institutul Blecher XXII

O ediţie de excepţie a Institutului Blecher, în cadrul TNCP (care se anunţă foarte promiţător!), miercuri 2 iunie de la 18.30 (ştiu, chiar în timpul concertului lui Dylan) la Sala Oglinzilor. Vor citi: Angela Marinescu, Magda Cârneci, Simona Popescu, Ana Dragu, Rita Chirian şi Diana Geacăr.

Ion Monoran (1953-1993)

Despre Ion Monoran am vrut să scriu mai demult, dar nu prea ştiam cum să mă apropii de poezia lui. Un poet ale cărui cărţi apar după moartea sa nu poate fi citit decât cu rezerva că poate el şi le-ar fi construit altfel, că şi-ar fi selectat poemele şi le-ar fi organizat într-un mod diferit. Dar volumul Eu însumi (Cartea Românească, 2009), îngrijit de Viorel Marineasa şi Daniel Vighi, întăreşte, după Locus periucundus (Marineasa, 1994) şi Ca un vagabond în flanelă roşie (Marineasa, 1996), opinia că, dacă ar fi avut ceva mai multă şansă, formula poetică originală şi extrem de coerentă cu sine a lui Ion Monoran ar fi putut sta în centrul canonului 80-ist. În discursul lui Monoran, euforia beatnicilor întâlneşte nervul etic al literaturii nemţilor din Banat (în primul rând Rolf Bossert). În cele mai bune poeme ale sale, Monoran e un poet ce pare, după treizeci de ani, mai direct şi mai actual decât majoritatea lunediştilor 80-işti (poate fiindcă ironia e, la el, în plan secund faţă de implicarea socială, ilustrând mereu acea vitalitate disperată despre care vorbea Pasolini).