Să vină noaptea

De la o vreme, visez doar să mă aşez undeva prin preajma unui orăşel mai ieşit din ţâţâni, unde îndeletnicirile mele să nu bată prea mult la ochi. De ani buni m-am dedicat unui joc epuizant – înfrumuseţarea metodică a tuturor lucrurilor respingătoare, a ororilor dispreţuite de ceilalţi, cu care am ajuns să intru în contact doar pentru a le provoca. Pe la petrecerile din cartier, fac mereu mici demonstraţii de fascinaţie a detestabilului, fără de care viaţa mea nu mai are nici cea mai mică strălucire. Sunt privit ca un saltimbanc neverosimil, clovnul care închide în fiecare glumă, în fiecare gag, în fiecare farsă stupidă o presimţire sau un secret otrăvit. Să vină noaptea, ca o mireasă fugită de la altar, cu o insectă răbdătoare pe sânul stâng.

Pregătiri

Atunci mi-a spus pentru prima dată că scriu întortocheat, că nu înţelege şi nici nu-şi doreşte să înţeleagă ceva din poemele mele; mi-a aruncat totul în faţă cu zvelteţea umilitoare cu care ai întoarce pe dos pielea unui cocoş tânăr. În curtea policlinicii, asistente şi doctori, infirmiere şi brancardieri, estropiaţi şi canceroşi păreau nişte manechine uitate de o sută de ani în depozite subterane, alunecând în halatele şi în pijamalele lor pătate de sosuri şi limfe, într-un du-te-vino lipsit de sens. Se pregătea un bal – sau o expoziţie monstruoasă. M-a privit şi a izbucnit în plâns, apoi m-a rugat să o conduc până la poartă, unde un bărbat tânăr o aştepta cu toporişca în mână.

Din Basarabia

Cum s-au văzut (lectura noastră şi o discuţie, pe privesc.eu) şi auzit (un scurt reportaj la radioul public din Ro) Zilele literaturii române la Chişinău, eveniment ce ar fi arătat cu totul altfel fără profesorul şi criticul Eugen Negrici, care a fost impecabil.

foto: Em. Galaicu-Păun, Cl.K., Eugen Negrici, Vasile Ernu, Aurelia Borzin

O descoperire

Aseară, după faimoasa lectură de la Passepartout din Chişinău (alături de Aurelia Borzin, Alexandru Vakulovski şi Elena Vlădăreanu - am citit în special poeme noi din ediţia a II-a a Anotimpului în Berceni), am mers la concertul splendid al trupei Trigon. Muzica lor are poveste şi umor şi, pe lângă faptul că sunt nişte muzicieni impecabili, cei patru membri ai Trigonului fac un spectacol de zile mari. Ascultaţi-i!

Poeticile cotidianului, primul cincinal

Luna asta se împlinesc cinci ani de când există "Poeticile cotidianului", iniţiate de Răzvan Ţupa în mai 2005. Între timp, locul de desfăşurare s-a schimbat, trecând din Club A, pentru scurtă vreme prin Salt Pub, pentru a ajunge azi în Other Side. Am citit la una dintre primele ediţii (ediţia a patra, din 26 mai 2005; mâine va fi ediţia numărul 135), acompaniat de trupa Aven. Era înainte de Circul domestic, chiar după o perioadă al naibii de complicată pentru mine. Poeticile au rămas o constantă de-a lungul acestor ani (având destule ediţii memorabile), ceea ce pentru Bucureşti şi literatura română e aproape o minune.
Mâine, în Other Side, Răzvan Ţupa şi prietenii vă aşteaptă la petrecerea de cinci ani a Poeticilor.

Poeticile cotidianului, 26 mai 2005

Max Blecher (1909-1938), "Jenică"

Vecinul meu, pe patul din stânga, este oltean şi poet. Sub pernă, el ţine ascuns un briceag şi un caiet de versuri. Doctorul i-a făgăduit că în ziua când va avea doisprezece ani îl va ridica să umble. Jenică şi-a notat cu grijă în „Agendă” data exactă şi, imobilizat în ghips, ca o pasăre mică trânsă în pumn, aşteaptă...
...Ţine capul puţin aplecat, sprijinit în palmă şi striveşte încruntat marea... El ştie numărul vapoarelor care trec spre Constanţa zilnic şi acel al vapoarelor care se îndreaptă spre Constantinopol; cunoaşte pe „ăla americanu de-i iese fumu' prin toate coşurile” şi anunţă savant pe vecini când trece un vapor de război – pe care îl şi clasifică după tunuri şi turele în crucişător, torpilor, distrugător sau canonieră.
- Ai vrea să călătoreşti pe mare, Jenică?
- Aş vrea, cum nu...
- Cu vaporul „ăla americanu”?
- Nu, singur într-o corabie ca Alain Gerbault.
- De unde o mai ştii şi pe asta?
- „Dăn” ziare.
Tot „dăn” ziare ştie că în Havana a fost revoluţie şi că în insula Majorca se instalează un post de radiofonie.
Curiozitatea lui este vădit estetică şi exotică: el se interesează numai de evenimentele petrecute în insulele depărtate şi cu nume sonor.
M-a întrebat dacă în insula Haiti este sanatoriu pentru tuberculoză osoasă şi de nu este „unde merg să se vindece copiii papuaşi?”
Întrebarea e cu tâlc; Jenică ar da şi briceagul de sub pernă cui i-ar aduce vecin de cură un papuaş mic cu şorţ pe burtă, păr cârlionţat şi inel de aur în nas.
Caietul de poeme nu mi l-a încredinţat decât după ce ne-am împrietenit mai bine, dar „în secret” şi numai după promisiunea mea de a nu spune ce este scris în el „nimănui, nici vântului”.
N-o să vă transcriu deci poeziile lui Jenică; asta este „secret”; vă pot însă spune că subiectele lui sunt simple, colorate şi parfumate. Jenică descrie cerul, mare şi ghiocelul.
Sentimentul intim al poetului faţă de floarea gingaşă se exprimă curat şi cinstit cam astfel:
„Mai mare dragul să-l priveşti”,
iar constatarea peisajului marin atinge limitele evidentului:
„Pe mare este linişte deplină
Doar norii de-orizont se-anină”.

Dar caietul mai conţine şi neliniştitoare tendinţi moderniste. Jenică este dadaist, însă fără s-o ştie: dadaismul lui ţine de diversitatea subtilă şi admirabilă a visului. Una din povestirile halucinante este intitulată „Calul albastru şi transatlanticul elveţian”.
Vă citez doar episodul întâlnirii:
„Calul conducea o barcă cu motor, dar văzând că merge prea încet, sări şi o luă la goană pe suprafaţa apei, apucând cu dinţii vârful catargului de-i rămase elicea vaporului în gură.”
Şi acel al miracolului:
„Când se uită în jos văzu că îşi făcuse capul patru picioare, două aripi şi o coadă şi zbura acum singur prin aer.”
Mai frumoase viziuni nici profetul Ezechiel n-a avut! Nu vă spun însă nimic mai mult. Jenică scrie în fiecare zi o pagină care este capod'operă şi dacă află editorii dau năvală să-i cumpere manuscrisul, oferindu-i bani şi glorie.
Jenică n-are nevoie de acestea, lui îi trebuie odihnă şi aerul pur al mării. Ca să se vindece şi să plece în Polinezia singur într-o corabie cu pânze imense.

(publicat pentru prima oară în "Frize", Braşov, I, 6-7, aug.-sept. 1934)

The Fall (Singh, 2006)

Unul dintre cele mai frumoase filme văzute în ultimele luni, "The Fall", al lui Tarsem Singh, o producţie cu imagini şi cadre foarte frumoase şi o poveste simpatică despre puterea ficţiunii, spusă cu fantezie debordantă, amintind ba de Ocolul pământului în 80 de zile, ba de Aventurile baronului Münchhausen al lui Gilliam, în care joacă o micuţă actriţă româncă din Bucureşti, poate cel mai mare câştig al filmului.

Zilele literaturii române la Ch-ău

S-a anunţat oficial programul "Zilelor literaturii române la Chişinău", la care voi participa şi eu.

Până atunci, a apărut nr. 2/2010 al revistei "Clipa", în care am o mică contribuţie.

Speculanţii de poezie

Primesc de ceva vreme mailuri în cascadă de la un individ în a cărui bună-credinţă am crezut la-nceput. Mailurile acestea mă anunţă că omul are cărţi de poezie (lucru fain) şi că e dispus să le dea (nici asta nu-i rău, mai ales că-s acolo titluri diverse şi unele răruţe), având biblioteca în lichidare (sau cel puţin aşa spunea când a început bombardamentul cu mailuri), pe sume destul de piperate. Dacă iniţial m-a bătut şi pe mine gândul să-i comand cele 3-4 titluri care-mi lipsesc, am văzut în ultima vreme că omul devine încetul cu-ncetul un speculant al cărţii de poezie. Care, se ştie, mai ales dacă vorbim despre volumele de la Vinea, e de negăsit în locurile unde ai căuta în mod normal o carte (librării, anticariate, biblioteci). Când am văzut că Păpuşarul meu (ediţia a II-a, din 2007) costă 45 de lei, am zâmbit (ştiu că Tzone însuşi o mai scoate pe la târguri de carte şi îi pune astfel de preţuri exorbitant-scandaloase) şi mi-am luat gândul să o comand (fiindcă nu mai am decât un exemplar), dar când am văzut cărţi care nu e decent să coste mai mult de 20-25 de lei la preţuri de două ori mai mari, mi-am dat seama că omul a-nţeles că e aici o nişă neexploatată la noi. Destui oameni vor cărţi de poezie, ar avea bani dar n-au de unde să le ia, aşa că de ce să nu vină un şmecheraş speculant care să facă treaba?
Dar să pui preţuri care depăşesc 40-50 de lei la plachetele lui C.V. Bănescu, G. Vasilievici şi Marin Mincu (care ştim ce au cu toţii-n comun) mi se pare ceva de o netrebnicie fără seamăn. Vasăzică dilărim poezie, facem din ea un gheşeft, cu gândul doar la ban şi la foloasele pe care ţi le poate aduce orice fel de publicitate. Mi-l şi închipui pe pigmeul cu pricina aşteptând cu nerăbdare să mai crape vreunul dintre autorii cărţilor din pomelnicul lui. Spunându-şi că un poet bun e un poet mort.
Nu cred că mai e nevoie să spun de ce trebuie să fii un om mizerabil - sau un negustor şi-atât - ca să gândeşti aşa.

Îngropaţi de vii

Aproape au reuşit. Mai trebuie doar o lopată, două.

Un anotimp în Berceni se întoarce

Prima veste cu adevărat bună din primăvara asta: editura Cartier reeditează Un anotimp în Berceni. Cartea va conţine 8 poeme inedite, dar vor mai fi şi alte mici schimbări faţă de prima ediţie de acum un an.