Iubirea

Un interesant proiect al lui Andrei Ruse, după o idee ingenioasă. Cel puţin la noi nu s-a mai făcut aşa ceva. Iar eu unul am fost de acord să particip: iubirea e pe 14 februarie. Sper doar să nu se limiteze la prieteni şi congeneri. Şi să nu fie refuzat din motive puerile.

Ben Jelloun

2

Din noaptea de 10 iulie 1971, nu mai am vârstă. Nu am îmbătrânit, nici nu am întinerit. Mi-am pierdut vârsta. Nu îmi mai poate fi citită pe chip. De fapt, nu mai sunt aici pentru a-i oferi un chip. M-am oprit dincolo de marginea neantului, acolo unde timpul e abolit şi făcut să nu mai aibă nicio putere, aruncat pe această plajă imensă de pânză albă scuturată de un vânt potolit, oferit unui cer golit de stele, de imagini, de visurile din copilărie care îşi găseau acolo un refugiu, golit de tot, chiar şi de Dumnezeu. M-am aşezat aici pentru a învăţa uitarea, dar nu am izbutit să mă dizolv cu totul în neant, nici măcar în gândurile mele.
Nenorocirea a venit ca o evidenţă, din senin, ca o vijelie într-o zi când cerul era albastru, atât de albastru încât ochii mei orbiră pentru câteva secunde, iar capul mi se plecă de parcă era cât pe ce să cadă. Ştiam că ziua aceea urma să fie ziua albastrului pătat de sânge. O ştiam atât de intim încât mi-am făcut abluţiunea într-un colţ al camerei în care domnea o tăcere înăbuşitoare. Am făcut chiar şi o rugăciune suplimentară, pentru despărţirea de viaţă, de primăvară, de familie şi de prieteni, de vise şi de cei vii. Pe dealul din faţa mea, un măgar mă privea cu acea expresie posomorâtă şi tristă pe care o au animalele care parcă îi compătimesc pe oameni pentru suferinţele lor. Mi-am spus: “Măcar el nu ştie că cerul e atât de albastru şi nu trebuie să verse sânge.”
Cine îşi mai aminteşte de zidurile albe ale palatului din Shkirat? Cine îşi mai aminteşte sângele de pe feţele de masă, de pe iarba de un verde strălucitor? Un amestec brutal de culori. Albastrul nu mai colora cerul, roşul nu mai colora trupurile, soarele lingea sângele cu o neobişnuită repeziciune, iar noi, noi aveam în ochi lacrimi ce curgeau singure udându-ne mâinile care nu mai puteau ţine arma. Eram în altă parte, poate în lumea de dincolo, acolo unde ochii se tulbură şi părăsesc chipul, rămânându-le să privească doar întunericul craniului. Ochii noştri albiseră. Nu mai vedeam nici cerul, nici marea. Un vânt proaspăt ne mângâia pielea. Zgomotul detunăturilor se repeta la infinit. Ne urmări încă multă vreme. Nu mai auzeam decât asta. Urechile ne fuseseră cucerite. Nu mai ţin minte dacă ne-am predat gărzii regale, cea care lua urma rebelilor, sau dacă am fost arestaţi şi dezarmaţi de către ofiţerii care schimbaseră tabăra în funcţie de mersul lucrurilor. Nu aveam nimic de spus. Nu eram decât nişte soldaţi, pioni, subofiţeri nu îndeajuns de importanţi ca să ia singuri iniţiativa. Eram nişte corpuri cărora le era frig în mijlocul verii. Cu mâinile legate la spate, fuseserăm aruncaţi în camioane înţesate de morţi şi răniţi. Capul îmi era ţintuit între doi soldaţi morţi. Sângele lor îmi intra în ochi. Era cald. Amândoi se scăpaseră pe ei. Mai aveam dreptul să fiu dezgustat? Vomitai fiere. La ce se poate gândi un om când sângele altora îi curge pe faţă? La o floare, la un măgar pe un deal, la un copil care se joacă de-a muschetarii cu un băţ pe post de sabie. Sau poate că nu se mai gândeşte la nimic. Încearcă să-şi părăsească trupul, să nu mai fie acolo, să creadă că doarme şi că are un vis urât.
Dar ştiam că nu e un vis. Gândurile mele erau limpezi. Tremuram din toate mădularele. Nici măcar nu îmi acopeream nasul. Respiram voma şi moartea până în adâncul plămânilor. Aş fi vrut să mor asfixiat. Încercam să-mi vâr capul într-un sac de plastic pus lângă cadavre. Nu reuşii decât să-mi atrag mânia unui soldat care mă lovi cu piciorul în cap. Pierzându-mi cunoştinţa, nici nu mai simţeam duhoarea cadavrelor. Nu mai simţeam nimic. Eram eliberat. Mă trezi o lovitură în tibie cu patul puştii.
Unde ne aflam? Era frig. Poate în morga spitalului militar din Rabat. Trierea morţilor şi a viilor nu fusese făcută. Unii gemeau, alţii se loveau cu capul de pereţi, blestemându-şi soarta, credinţa, armata şi soarele. Acesta era prea puternic, prea luminos. Alţii strigau: “Ce lovitură de stat? Deviza noastră ne e înscrisă în sânge: «Allah, Patria, Regele».” Repetau acest strigăt ca pe o litanie care le-ar răscumpăra trădarea.
Dar eu tăceam. Nu mă gândeam la nimic. Încercam să mă afund în neant şi să nu mai aud sau simt nimic.


3

În corpul B eram douăzeci şi trei, câte unul în fiecare celulă. În afară de gaura săpată în pământ pentru a-ţi face nevoile, mai era una deasupra uşii de fier, prin care intra aerul. Nu mai aveam nume, trecut sau viitor. Ni se luase totul. Ne mai rămâneau doar pielea şi capul. Nu chiar tuturor. Numărul 12 a fost primul care şi-a pierdut minţile. A devenit foarte repede indiferent. A ars etapele. Şi-a făcut intrarea în pavilionul durerii sfâşietoare lăsându-şi minţile, sau ce mai rămăsese din ele, la intrarea în temniţă. Unii pretindeau că îl văzuseră făcând gestul simbolic de a-şi desprinde capul şi aplecându-se pentru a-l îngropa între două pietre mari. Intră liber. Nimic nu îl mai atingea. Vorbea singur, fără oprire. Chair şi când dormea, buzele sale continuau să bălmăjească cuvinte de neînţeles.
Refuzam să ne adresăm între noi unul altuia altfel decât folosind numele şi prenumele. Ceea ce era interzis. Numărul 12 se numea Hamid. Era slab şi foarte înalt, cu pielea mată. Era fiul unui subofiţer care îşi pierduse o mână în Indochina. Armata luase în grija sa educaţia copiilor lui, care ajunseseră cu toţii militari. Hamid voia să fie pilot de linie şi visa să părăsească armata.
Ziua era imposibil să-l faci să tacă. Delirul lui ne liniştea oarecum. Eram încă în stare să reacţionăm, voiam să auzim un discurs coerent, nişte cuvinte ce ne-ar face să cugetăm, să zâmbim sau măcar să sperăm. Ştiam că Hamid era plecat departe. Ne părăsise. Nu ne mai vedea şi nici nu ne auzea. Stătea cu ochii fixaţi în tavan în timp ce vorbea. Hamid era într-un fel viitorul nostru probabil, chiar dacă ne repetasem suficient de mult că pentru noi nu mai există viitor. Poate că doctorii îl drogaseră de-şi pierduse minţile şi apoi ni-l trimiseseră ca pe un exemplu pentru ceea ce ni s-ar putea întâmpla. Era posibil, fiindcă, de-a lungul lunilor petrecute în pivniţe în care eram supuşi la tot felul de torturi, unii îşi pierdură viaţa, iar alţii, ca Hamid, minţile.
Vocea lui răsuna în întuneric. Din când în când, recunoşteam câte un cuvânt sau chiar câte o propoziţie: “păpuşă”, “pupilă a pasiunii”, “prin păr”, “poplin”, “puişor”, “pierzător”, “pironit”, “prea prins”, “putrezind de pâine şi praf”... Era ziua literei P.
Gardienii îl lăsau să vorbească, contând pe exasperarea noastră pentru a face prezenţa lui şi mai greu de suportat. Pentru a nu le face jocul, Gharbi, numărul 10, începea să recite din Coran, pe care îl ştia pe de rost. Îl învăţase la şcoala coranică, ca de altfel cei mai mulţi dintre noi, atâta doar că el se pregătea să devină muftiul cazărmii. Ba chiar participase la un concurs de recitatori, obţinând premiul al treilea. Era un bun musulman, îşi făcea toate rugăciunile şi citea mereu câteva versete înainte să adoarmă. În şcoala militară i se spunea “Ustad”, Maestrul.
Când Ustad începu să recite din Coran, vocea lui Hamid coborî treptat până se stinse. Ai fi spus că lectura cărţii sfinte îl apăsa, sau cel puţin îi amâna delirul. În clipa când Ustad termină, rostind formula “Iar cuvântul lui Dumnezeu cel Atotputernic este Adevărul”, Hamid îşi reluă discursul cu aceeaşi vehemenţă, în acelaşi ritm zvâcnitor şi confuz. Nimeni nu îndrăznea să intervină. Avea nevoie să turuie toate acele cuvinte în arabă şi în franceză. Era modul lui de a ne părăsi, de a se izola şi de a chema moartea. Aceasta veni să îl ia când Hamid intră în transă şi se lovi cu capul de perete de mai multe ori. Scoase un strigăt prelung, apoi nu-i mai auzirăm vocea sau respiraţia. Ustad rosti prima sură din Coran. Sau, mai curând, o cântă. Era frumos. Tăcerea care se aşternu după aceea era magnifică. (...)


(fragmente din romanul Această orbitoare absenţă a luminii, de Tahar Ben Jelloun, în traducerea lui Claudiu Komartin)

Cel mai fain blog

pe care l-am descoperit în ultima vreme (şi-mi pare rău că n-am făcut o rimă): http://ivcelnaiv.blogspot.com/, cu o menţiune specială pentru Oricât de prost ai visat, sigur altcineva a visat mai prost.

Şi a-nceput să ningă!

Cronica Ritei

Încă un articol despre Un anotimp în Berceni, "Tentaţii schizoide şi tabieturi livreşti", în "Cultura", nr. 49/2009, semnat de Rita Chirian. Un text doct, subtil şi nu tocmai uşor de citit în care Rita face şi de data aceasta tot felul de observaţii cu miez ;)

Către mare

Când am văzut pisica aceea agonizând,
cu picioarele neputincioase
cu gura schilodită de un rânjet straniu,

m-am întrebat cum vor arăta la sfârşit
gurile noastre
dragostea mea

gurile noastre senzuale şi lacome
contorsionându-se şi zvâcnind, decepţionate,
în noaptea adâncă

am vrut să mă urc în primul tren către casă
dar eram deja acasă
şi viitorul părea o floare absurdă

alunecând pe râu, către mare.

Cât mai departe

Astăzi sunt alegerile, cele "decisive". Până aici totul a fost dezgustător. Când mă gândesc la ce s-a întâmplat în ultima vreme, dar şi la ceea ce bănuiesc că va fi de mâine, nu-mi vin în minte decât versurile proletcultistului Deşliu: "Clipă, stai, opreşte-ţi zborul! / Se prăvale compresorul"...
Avem de făcut o alegere imposibilă. Eu unul nu mai simt decât o imensă scârbă. Şi mi-aş dori acum să fiu cât mai departe de România.

La RRC

În seara aceasta, de la ora 21, un dialog cu Eugen Lucan (despre Un anotimp în Berceni şi nu numai) difuzat în emisiunea acestuia, "Dicţionar de literatură română" de la Radio România Cultural.

Poezie la Gaudeamus

A trecut şi târgul acesta de carte, care mi s-a părut mai insuportabil decât în alţi ani, cu înghesuială, piţiponci şi piţipoance înghesuindu-se la Mihaela Rădulescu şi Andreea Bănică, lansări rizibile, improvizate sau transformate în şuete-ntre scriitori plictisiţi şi epuizanţi... Dar au apărut câteva cărţi de poezie, pe care le semnalez punctual (nu am inclus aici decât editurile care chiar au avut cărţi, şi nu şi-au bătut joc de autori sau de posibilii cititori care au venit degeaba la lansări, cum e cazul editurii Vinea). Iată-le:

• Şerban Foarţă, Cartea lui Iov, editura Brumar
• Ion Zubaşcu, Omul disponibil, editura Brumar
• Gelu Vlaşin, Omul decor, antologie, editura Brumar
• Alexandru Muşina, Regele dimineţii, editura Tracus Arte
• Romulus Bucur, O seamă de personaje secundare, editura Tracus Arte
• Caius Dobrescu, Odă liberei întreprinderi, editura Tracus Arte
• Moni Stănilă, Postoi parovoz. Confesiunile dogmatistei, Charmides/Ninpress
• Ioan Es. Pop, Ieudul fără ieşire, ediţie nouă, Charmides/Ninpress
• Emilian Galaicu-Păun, Arme grăitoare, editura Cartier
• Şerban Foarţă, Nu ştiu alţii cum sunt…, editura Cartier
• Gabriela Toma, Cântecul geamănului, Humanitas
• Elena Vlădăreanu, Spaţiu privat, Cartea Românească

* dintre toate, cel mai mult mi-a plăcut cartea lui Muşina, unul dintre cele mai frumoase volume de versuri din 2009