sâmbătă, 31 octombrie 2009

Spre Istanbul

Ultimele zile, petrecute pe traseul Bucureşti-Istanbul (destinaţia finală a proiectului Word Express, unde vor avea loc mai multe lecturi şi ateliere în cadrul Festivalului Internaţional Tanpinar), cu încă o oprire în superbul Salonic, mi-au întărit părerea că România şi Bulgaria nu prea aveau ce căuta în Uniunea Europeană (cel puţin nu acum) şi că U.E. a scăzut destul de mult standardul pentru a ne accepta. Am înţeles în Grecia (intuisem asta când am ajuns prima oară în Spania, o ţară care în anii '60 era încă la pământ) că o ţară poate face salturi importante într-un timp scurt din punct de vedere istoric. Portugalia, Grecia sau Turcia au făcut progrese incredibile în ultimele două-trei decenii, devenind, din nişte ţări sărace şi cu probleme mari, nişte modele de evoluţie socială şi economică, în vreme ce România nu a devenit, din '89 încoace, nimic. Suntem o democraţie destul de fragilă, în care economia, politica şi justiţia sunt nişte caraghioslâcuri, cu o civilitate îndoielnică (deschideţi la întâmplare un forum românesc de discuţii pe net şi veţi vedea cam cum stăm), iar tristeţea mea cea mai mare este că s-a irosit (şi se iroseşte) un potenţial uman valoros, al celor care au vrut să râmănă în ţară, şi văd asta foarte bine la generaţia părinţilor mei, oameni încă tineri în 1989, care nu au realizat mare lucru în tot acest timp - deşi au făcut tot ce puteau face nişte oameni de condiţia lor socio-profesională. Poate doar să supravieţuiască, de cele mai multe ori la limită. Pe de altă parte, desigur că ar trebui să fim recunoscători că nu am păţit ce au păţit iugoslavii, armenii sau gruzinii, că nu am avut şi noi (deşi am fost atât de aproape) vreo Srebrenica sau vreun Nagorno-Karabah.
Salonicul e un oraş orgolios şi cu mult, mult farmec, exultând până şi în zonele mai sărace sau părăginite. Se vede că s-a construit enorm în ultimele decenii, iar acum au început săpăturile pentru metrou. Venit de la Sofia, în drum spre Stambul, Salonicul mi-a dat lecţia de orgoliu de care aveam nevoie. Steaguri ale Greciei aproape în fiecare balcon, susţinând o identitate naţională de care fiecare grec e mândru şi pentru care ar merge până în pânzele albe. Am înţeles aici cum e cu putinţă să fii naţionalist, deşi mi-a displăcut întotdeauna ideea (fiindcă o asociam unor mari nenorociri istorice sau filistinismului). Dincolo de tâmpeniile pe care le poate naşte, naţionalismul nu e doar o formă de apărare în faţa celorlalţi, ci, mai ales, un impuls pentru coeziune. Ceva ce are de-a face cu demnitatea şi cu mândria de a face parte dintr-un grup.
Ar trebui să mai spun (fiindcă am recitit postarea de acum câteva zile despre Sofia) că am fost atât de subiectiv şi de urâcios dintr-un motiv foarte personal: pentru mine, Sofia va rămâne întotdeauna un oraş trist ca serile de iarnă în care stăteam zgribuliţi şi ne uitam "la bulgari"...

8 comentarii:

  1. Pentru mine, Bulgaria e o alăturare nefirească de miriști dezolante și plaje îngrijite de alții, iar Turcia un caleidoscop. Ai grijă la gripa nouă, să te speli pe mâini :)

    RăspundețiȘtergere
  2. E păcat că în douăzeci de ani nu s-a reușit mai nimic, e trist că nu putem fi solidari și din această cauză nu putem realiza acele obiective necesare și precise care ne-ar face viața mai bună tuturor.

    RăspundețiȘtergere
  3. Inter-NATIONALA! Capeti de la o vreme aptitudini, butoaie de pulbere pe esafodaje revolutionare. Te preumbli prin Balcani si bazare de Stambul. Macar la Sofia acritura e la ea acasa si ajuta si in noptile reci si in mahmureala de peste zi. Orgoliul, probabil cel mai bun orgoliu din lume. Enjoy responsibly!

    LE GRAND Revolutionaire !

    RăspundețiȘtergere
  4. În articol sunt cel puţin trei planuri: unul al standardelor şi criteriilor europene; unul al Salonicului; unul nostalgic- amărui.
    Legat de primul aspect sunt observaţii pertinente, cât îl priveşte pe al doilea, e suficient sa vezi dansuri greceşti la serbarea vreunei comunitaţi elene din România, ca să- ţi dai seama de solidaritatea şi serioziatea lor, ca să-ţi vină o mică înflăcărare, dacă nu eşti de piatră sau mult prea lichid.
    Dar ceea ce mă tulbură este partea a treia: am simţit (până şi "în trup", cum spune cântecul, şi mai ales când nu am oglinda la- ndemână)că de la Revoluţie timpul a stat pe loc. Cum nu mai trece, nu mai este răspunzător de degradare, dar nici nu le mai vindecă pe toate.
    Sigur, s- au schimbat multe şi în România, cel puţin la nivelul consumului,ceea ce arată şi o creştere a nivelului de trai, au apărut noi instituţii, clădiri şi alte bunuri. Dar psiho- mental am rămas tot în 1989.

    XXM

    RăspundețiȘtergere
  5. dpdv arhitectural-urbanistic, Sofia este mult peste Bucuresti si chiar si peste Salonic. Are o coerenta urbana stranie pentru orasele balcanice, de sorginte germana.

    iar acea tristesse de care amintesti nu poate decat sa faca parte din spiritul orasului: sobru si trist.

    mie mi-a placut Sofia si mi-as dori sa am mai mult timp sa il bat la picior, vreodata.

    RăspundețiȘtergere
  6. Sofia e cumplită. Când plouă în România, când privesc un tramvai care se îndepărtează, când traversez, noaptea, vreun carier, în maşină, sau când trec pe Magheru, în weekend, şi e pustiu, mă gândesc la Sofia.
    Oameni trişti, hoţi, puţini, nimic spectaculos.... O ţară săracă în spirit.

    Grecia, Turcia şi Portugalia nu au trecut prin anii lungi de comunism prin care am trecut noi şi bulgarii.

    RăspundețiȘtergere
  7. se pare că toţi suntem al naibii de subiectivi când e vorba de Sofia... cât despre comunism... mă rog, toţi am trecut prin diverse tragedii (regimuri militare, sărăcie, confuzie, prigoană, exod), dar unii s-au scos din asta

    RăspundețiȘtergere
  8. şi când spun "toţi", mă refer, desigur, la ţările mai sus menţionate

    RăspundețiȘtergere