Kessler loveşte din nou

Un articol recent al lui Erwin Kessler din "22", intitulat "Fata Babei", dezlănţuie Jihadul în lumea artei. Îl ştiam pe Kessler din articolele adunate în volumul ceARTă (Nemira, 1997), ale cărui ecouri nu s-au stins pe de-a întregul, în unele medii intelectuale, nici până astăzi. Cunoscut a rămas Kessler nu doar pentru atitudinea sa iconoclastă (se războieşte de la douăzeci şi ceva de ani, de când a început să scrie despre arta contemporană, cu mai toţi "dinozaurii" establishment-ului autohton, în încercarea de a delegitima un întreg eşafodaj de autoiluzionări tradiţionalist-ortodoxiste şi de înrădăcinări depăşite estetic), ci mai ales (din punctul meu de vedere) pentru că arată, cu fiecare poziţie pe care o ia, că este un intelectual emancipat, armat teoretic, la curent cu cele mai importante lucruri întâmplate în arta ultimelor decenii, la noi şi aiurea (capitol la care în spaţiul românesc nu se stă prea bine nici în arte, nici în literatură, nici măcar în tehnologie) şi, mai ales, un publicist înzestrat cu calităţi excepţionale - e bătăios, virulent, are verb demn de un pamfletar, pe care însă şi-l pune în surdină de cele mai multe ori (sau doar îi construieşte contrafortul) prin argumentaţii inteligente şi bine conduse care provoacă aproape de fiecare dată, din partea celor desfiinţaţi, reacţii spectaculoase (aici nu-i nici o surpriză, cultura urii reprezentând în România cam singurul lucru de care putem fi siguri).
Atenţia asupra ultimei isprăvi kessleriene mi-a atras-o o scrisoare de protest pe care am primit-o pe mail. Incriminând articolul din "22" de vulgaritate şi atitudine injurioasă, semnatarii protestului sar de fapt în apărarea lui Vladimir Zamfirescu (n. 1936), unul dintre "seniorii" incontestabili (a se citi: dincolo de orice contestare posibilă) ai picturii româneşti. Ei bine, Kessler nu se dezminte şi reuşeşte, comentând cea mai recentă expoziţie a lui Zamfirescu, să reducă (din câte înţeleg eu, ca diletant în domeniu) arta acestuia la o grămăjoară de clişee şi de tehnici şi idei preluate cu afectare şi conformism conform unei viziuni depăşite asupra artei. Afirmaţia sa că "Arta de tip zamfirescian, manieristă, pedant culturalistă şi fraudulentă estetic, ridică şi compromite totodată una dintre cele mai importante probleme ale artei actuale, anume: cum e cu putinţă ceva vechi?" ar merita o discuţie serioasă şi dincolo de orice segregări şi violenţe retorice, numai să ai cu cine...
Fireşte, elevii şi urmaşii lui V.Z. au sărit ca arşi (nu că ar fi primii care se revoltă împotriva nonconformismului şi a verdictelor nemiloase ale criticului - au fost de pomină polemicile sale din anii '90 cu Sorin Dumitrescu, Horia Bernea sau Andrei Pleşu) cerând nici mai mult, nici mai puţin decât "solidarizarea" (o mişcare caraghioasă şi inutilă, care nu face decât să sporească ecourile textului kesslerian, ajuns, iată, până şi la mine) împotriva "devierilor" lui E. Kessler. Care, între paranteze fie spus, este, "printre altele", un reputat filosof şi istoric de artă, nu vreun jurnalist cu pretenţii de critic, ce ar pune şi el umărul la legitimarea tinerilor artişti nuli, abjecţi, "pornografi", în defavoarea valorilor confirmate ale Rrromâniei ante-decembriste. Căci, din câte înţeleg eu, certărețul Kessler nu duce un război împotriva "bătrânilor" in corpore, ci doar contra acelora (unii dintre ei sunt încă foarte tineri, dar osificaţi în formule perdante din start) care nu reuşesc să se desprindă de avatarurile artei prăfuite, conformiste şi snoabe care se află încă, în peisajul românesc contemporan, pe o poziţie de forţă, "centralistă", refuzând inovaţia şi refugiindu-se în simbolic şi evazionist.
Am avut o surpriză extraordinară acum câteva luni când mi-a picat în mână Cel ce se pedepseşte singur. Ştefan Bertalan, Florin Mitroi, Ion Grigorescu. Arta şi România în anii '80-'90 (2009), una dintre cele mai uimitoare mărturii în favoarea unei arte curajoase, subtile şi implicate social (mă feresc să spun disidentă) în România comunistă şi post-decembristă, carte-album cuprinzând lucrările a trei excelenţi artişti care s-au manifestat cu discreţie în ultimele decenii ale secolului XX. Am aflat astfel, datorită lui Erwin Kessler (curatorul expoziţiei de la Palatul Mogoşoaia şi editorul acestei cărţi) despre câteva lucruri care ar merita mult mai bine ştiute şi despre doi artişti străluciţi: Ştefan Bertalan (n. 1930) şi Ion Grigorescu (n. 1945) - despre opera pictorului Florin Mitroi (1938-2002) vorbindu-se ceva mai mult în ultimii ani -, pe care vi-i recomand, la rândul meu, cu entuziasm.

Colajele de la Bistriţa

Anul trecut, la Bistriţa şi Sângeorz-Băi, am făcut mai multe colaje cu tăieturi din ziare locale, proiect pe care cred că-l voi continua într-o bună zi. Asta e una dintre "lucrările" care îmi plac cel mai mult:

Bartis & Dragoman

Sper ca Festivalul Internaţional de literatură de la Bucureşti de anul trecut să se repete şi în 2009. A fost un prilej bun să-i reîntâlnesc şi să-i aud pe doi dintre scriitorii citiţi în ultimii ani care mi-au plăcut cel mai mult. De altfel, cărţile celor doi prozatori maghiari originari din Târgu-Mureş, Attila Bartis şi Gyorgy Dragoman (Tihna şi Plimbarea, respectiv Regele alb) s-au bucurat de succes şi la noi, după ce au făcut vâlvă în Ungaria şi o carieră internaţională notabilă (de curând, Dragoman, publicat de Suhrkamp, a fost una dintre vedetele târgului de la Frankfurt).
Bartis şi Dragoman au fost trataţi ca nişte scriitori întorşi acasă, poate şi fiindcă ei cunosc limba română, iar prezenţa temelor româneşti din cărţile lor (amândoi au copilărit în Ardeal, până să emigreze în anii ‘80 împreună cu familiile lor în Ungaria) fac din experienţele de adolescenţă ale celor doi ceva extrem de viu şi de vibrant pentru noi, iar familiaritatea şi naturaleţea care au înconjurat prezenţa lor la Clubul Ţăranului, precum şi scurta discuţie pe care au avut-o împreună cu traducătorul Marius Tabacu la Centrul Cultural Ungar, au fost marele câştig al acestui eveniment.
N-ar fi exclus să mai auzim – şi să citim în curând – şi despre alţi tineri scriitori din Ungaria (am tot auzit, de pildă, în ultima vreme de Krisztian Grecso), fiindcă literatura maghiară are foarte multe de oferit – pe lângă celebrii György Konrád, Imre Kertész sau Esterhazy Peter –, iar Bartis şi Dragoman (primul sclipitor în discurs, al doilea fermecător prin amănuntele semnificative aduse în discuţie, cum ar fi numărul matricol de pe uniformele pionierilor comunişti din România) sunt nişte certitudini ale literaturii scrise azi în Europa Centrală şi nişte scriitori cu care avem a ne mândri, zic eu, cel puţin la fel de mult pe cât ne-am mândrit în ultimul deceniu cu scriitorii germani plecaţi din România în perioada comunistă.

Attila Bartis

Gyorgy Dragoman

Din ZD

Mai multe articole care merită citite în numărul de astăzi din "Ziarul de duminică". Dintre acestea, interviul cu Dan Shafran şi un text foarte frumos al lui Ioan Es. Pop despre poetul olandez Simon Vinkenoog şi despre iarbă, precum şi câteva fragmente din Ennemis publics, ce cuprinde schimbul de scrisori dintre Michel Houellebecq şi Bernard-Henri Levy.

Vă amintiţi "Circul domestic"?

Cine îşi mai aminteşte Circul domestic, va fi poate interesat de această înregistrare: am mixat mai multe dintre poemele recitate pe CD-ul ce însoţea cartea de acum patru ani.

mix circul domestic
Asculta mai multe audio Diverse

Poem (despre jocul copiilor)

apropie-te

vreau să-ţi povestesc despre jocul copiilor
despre forfota corpurilor micuţe
şi toată acea voioşie
surprinsă peste o felie de pepene roşu
pe care s-a căţărat o furnică

tu vii din nord
unde frunzele ştiu cu totul alte cântece

şi unde e atât de uşor
să treci sub tăcere o pasiune

în timp
toate lucrurile peste care am dansat
vor începe să umble
dezvăluindu-şi amuzate
virtuţile magice

când înserarea cu mersul ei de pasăre rănită

când peste luciul apei va pluti un ochi
îngăduitor.

Dan C. despre "Un anotimp..."

Când a apărut cartea, Dan C. Mihăilescu a fost unul dintre criticii la care ţineam să ajungă. Curios fiind cum o va citi şi dacă va face apel la clişeele obişnuite când vine vorba de 2000-işti, aşteptam să văd în ce fel va scrie / vorbi despre Anotimpul meu... şi iată că a făcut-o, citând surprinzător de mult din volum, în emisiunea sa de la Pro TV, "Omul care aduce cartea", din 15 iulie: Un anotimp la tv.

Traduceri

Câteva poeme traduse de curând în engleză de Adam J. Sorkin:


Irina

I remember a brick house
and a long alley descending toward a courtyard in shadow
where in August the unmown grass stood high,
up to my knees. I can see Irina’s body stretched out there,
among the thistles, the small insects, the boxwoods—and the world
slowing to the rhythm of the rise and fall

of her chest, until full abandonment of the self. An ecstatic smile.
I keep in my mind her thin ankle (a little reddened where
the strap of her sandal rubbed
and her white thigh, all but singing, stirred
by a gust of wind out of nowhere.
Nearly two years have gone by.

It’s summer again, an overwhelming season
that dictates even my least movement.
In the meantime her body has filled out,
she now wears her hair longer
(they tell me) and the fury, oh well, my fury has diminished,
distilled by so many things, so many words.

I’m a lonely, polite man
imagining more and more often
a brick house
and a long alley
descending toward a cold place in shadow, to which
there’s no return.


Romanian Oddity

I’ve seen the place where people work even in their sleep
there I fell in love with a yellow woman
to whom I was an oddity a creature from another world:
a polyglot gypsy whose guttural voice resounded
through the darkness of a ghost town
inhabited by 10 million robots.

when I gave up begging for understanding and warmth,
I freed myself from the earth as in a Buddhist legend
and my body floated for a while
in an abyss crammed with neon lights and optic cables—

then in an instant everything burned
charring to cinders before my eyes
clouded by madness and desire,
the way, in an old silent film,
dummies imitated people’s gestures and habits.


Refuge
for Kristofer Flensmarck

When the moon knocks against the shelter’s walls at night
and books are helpless family elders
who have long failed to respond to any stimulus,
as if I were a child saved by animals
language seems unbearable to me.
a dry pond deep in the forest.

(everywhere around me, running
nonstop, machines I can’t describe
without dying of shame and fright.)

would that I were an illiterate,
a savage who rubs his belly
and hums syncopated songs among petrified trees.

the spark has faded away, but the first words
still echo in the den
where the fox watches over her cub, perplexed,
then gently licks his forehead
hoping it’s been just a misunderstanding.

translated by Adam J. Sorkin
with the author


& un link către un blog unde am avut surpriza să-mi găsesc mai multe poeme traduse în limba maghiară (pentru prima oară), ceea ce mi se pare grozav, cu atât mai mult cu cât nici nu ştiu cine a făcut-o: http://urszu2.blogspot.com

8 poeme de Rolf Bossert

căminele studenţeşti grozăveşti, bucureşti

aici stau pitite conducte
sub burţile podurilor
termocentrale şi cămine studenţeşti

printre ele tulbure
aproape secată
dâmboviţa

siluete scoase din gherete de tir pe bune
împuşcate zilnic
învaţă supravieţuirea
la colţ de stradă

alături: cum
se traduce mirosul
de gogoaşă
în limba germană?

grădina botanică şi fabrica de ţigări
se luptă între ele pentru plămânii noştri
de care avem nevoie să strigăm şi
să respirăm în odăile
blocurilor noi

iată
ne
pregătim


[am spus adevărul]

am spus adevărul
mint
am să tac
mint
am spus adevărul


anunţ la mica publicitate

caut câine
cu 2 boturi
care să nu fie obligat să tacă
atunci când muşcă

vechea şi noua sensibilitate
se dedică prietenilor mei trişti

Pe atunci, în patruşcinci,
cuvântul preferat
al Armatei Roşii

Părinţilor noştri încă
le dădeau
lacrimile

: kaputt

De treizeci şi patru de ani
suntem vârâţi în
pace până-n gât

Acum nu mai dăm gata
nici un sistem,
doar când şi când un pahar, două,
mâine căsnicia noastră

: kaputt


Marea Neagră

Nisip, sânii tăi
abrupţi ca o zi de iulie.
Mâna mea rebegită de ger.


Speranţă

Plumbul e leneş,
glonţu-i încă pe drum.
Mai avem timp.


Siluetă nocturnă

Ăia stau la uşă, cu
ciocane şi crizanteme:
nu-s oaspeţi, nu-s salahori.
Nu-s ruşi, ăia nu
se-mping printre zimţii
gândurilor veşnic complementare.
Iubesc frumuseţea,
stilul frânt. Dar nu-s
ai Domnului îngeri de piele.
Pielea ta o râvnesc, cuvintele mele.


grozăveşti

brutal îşi trage tramvaiul
după el
femeia lui roşie de ruşine
ceaţa zorilor

o părăseşte apoi
şi-şi poartă setea
prin cârciumi renovate

şi seara târziu se întoarce ursuz
ea-l aşteaptă
obosită şi ascultătoare,
cu ochi luminoşi, umeziţi.

pe urmă se-ascund împreună sub noapte
mâine e iar luni ora şapte


(din volumul Ich steh auf den Treppen des Winds (Ausgewahlte Gedichte 1972-1985) / Stau pe treptele vântului (Poeme alese 1972-1985), Editura ICR, 2008, în traducerea Norei Iuga)

Rolf Bossert, Menschen und Zeitungen

În poezia lui Rolf Bossert (1952-1986), una dintre vocile înnoitoare ale liricii germane din anii '70 şi din prima parte a anilor '80 (cu influenţe dintre cele mai importante pentru poezia tinerilor poeţi români 80-işti), se găseşte câte ceva din lucrurile pe care le admirăm cel mai mult la poeţii români de acum trei decenii care ne spun azi cel mai mult. Printre aceste urme ale lui Bossert, de remarcat o influenţă însemnată în ritmul de trasor al discursului lui Ion Monoran (1953-1993), poet pe care îl putem redescoperi acum datorită volumului Eu însumi apărut în 2009 la Cartea Românească (directeţe, tensiune, verb bătăios, atitudine contestatară); ceva din "curajul" devenit faimos prin "utilizarea" pe scară largă (media a jucat aici un rol esenţial în epocă) al lui Mircea Dinescu (de la Democraţia naturii până la Moartea citeşte ziarul), deşi Dinescu nu a ajuns niciodată să fie atât de bun ca Bossert; şi, în fine, sensibilitatea scrâşnită din poezia de început a Marianei Marin (eticism substanţial, "joacă" serioasă cu sintaxa şi un fel proaspăt, original şi subtil de a vorbi despre lagărul existenţial al epocii din perpectiva - redefinită - a unui poet blestemat). Pentru că, într-adevăr, destin de "poet blestemat" a avut acest excelent poet de origine germană din România, un "guerillero blajin" (după cum îl numeşte vechiul său prieten Gerhardt Csejka), care s-a sinucis, la 33 de ani, la numai 6 săptămâni după ce ajunsese la Frankfurt, după ce făcuse parte din Aktionsgruppe Banat (alături de Richard Wagner, William Totok, Johann Lippet), una dintre cele mai importante mişcări literare care au luat naştere în România secolului XX. Avem, din fericire, datorită Norei Iuga, o traducere a celor mai bune poeme scrise de-a lungul a 13 ani de Rolf Bossert, prin volumul bilingv Ich steh auf den treppen des winds / Stau pe treptele vântului, apărut în 2008 la Editura ICR, adică textele lui Bossert dintre 1972 şi 1985, în care veţi descoperi un poet strălucit, care a intuit o bună parte dintre direcţiile în care a luat-o poezia europeană a ultimului sfert de secol.

Cinci săptămâni în poezie

Am aflat despre o cronică la carte care a apărut la sfârşitul lunii iunie în "Cultura" (nr. 25 / 25 iunie 2009). Este semnată de George Neagoe şi are titlul "Cinci săptămâni în poezie". Deşi Neagoe e destul de contradictoriu (fiind când exaltat, când "rău" şi mormăitor), nu mi-a displăcut cum a citit cartea. Desprind finalul, concluzia articolului: "Un anotimp în Berceni conţine versuri antologice, poezii superbe, dar şi eşecuri. Poemele cu tătuca se desprind atât din plutonul poeziei lui Komartin, cât şi din cel al generaţiei sale". Aferim!

Cărţile de poezie ale anului 2000

Revin acum la postarea despre cărţile anului 2008 şi la discuţiile din jurul ei. Cred că ar trebui să spun că nu mă interesează o prezentare exhaustivă a apariţiilor, ci doar a celor cu adevărat importante - un top 10, să spunem (de obicei chiar nu sunt mai mult de 10-15 titluri valoroase într-un an) al anului respectiv + antologiile importante + debuturile care au contat. Haide să încercăm şi cu anul 2000, unul destul de important pentru literatura română recentă. Vă aştept comentariile.

• Petre Stoica, Insomniile bătrânului, editura Cartea Românească
• Angela Marinescu, Fugi postmoderne, editura Vinea
• Şerban Foarţă, Erau ziare, evenimente, editura Brumar
• Şerban Foarţă, Caragialeta, editura Brumar
• Liviu Ioan Stoiciu, Poemul animal (Crepuscular), editura Călăuza
• Nichita Danilov, Suflete la second-hand, editura Vinea
• Bogdan Ghiu, Pantaloni şi cămaşă, editura Pontica
• Mihail Gălăţanu, Memorialul plăcerii, editura Vinea
• Radu Andriescu, Eu şi câţiva prieteni, editura Brumar
• Andrei Bodiu, Studii pe viaţă şi pe moarte, editura Paralela 45

• Gellu Naum, Ascet la baraca de tir, antologie, editura Fundaţiei Culturale Române
• Geo Dumitrescu, Poezii, antologie, editura Curtea Veche
• Nora Iuga, Inima ca un pumn de boxeur, antologie, editura Vinea
• Cezar Ivănescu, Opera poetică (2 volume), editura Cartier
• Şerban Foarţă, Opera somnia, editura Polirom
• Adrian Popescu, Umbria, antologie, editura Vinea
• Ioan Es. Pop, Podul, antologie, editura Cartea Românească
• Daniel Bănulescu, Republica Federală Daniel Bănulescu, antologie, editura Vinea

• Doina Ioanid, Duduca de marţipan, debut, editura Univers
• Marius Ianuş, Manifest anarhist şi alte fracturi, debut, editura Vinea
• Rareş Moldovan, Seara artificierului, debut, editura Paralela 45
• Constantin Virgil Bănescu, Câinele, femeia şi ocheada, debut, editura Timpul
• Zvera Ion, Copilul-cafea, debut, editura Vinea

Stephen Watts

Stephen Watts (n. 1952) este un poet şi traducător britanic care a publicat mai multe volume, printre care The Blue Bag (2004), iar “Fragmentele” traduse mai jos fac parte dintr-un proiect mai mare, scris ca urmare a prezenţei sale timp de câteva luni într-un grup de susţinere pentru familii de sinucigaşi (nu cred să existe în România ceva asemănător). Vocile întâlnite acolo se împletesc transmiţându-şi durerea, iar textul devine o formă de terapie de grup.

Fragmente

tatăl lui se trăgea dintr-o
familie de fermieri
din Braes of Munlochy
un bărbat hotărât
printre alţi bărbaţi hotărâţi
din Black Isle
Eilean Dubh, unde
limba s-a pierdut
cu mult timp în urmă

*

îmi aduce aminte
de bunica nevestei
lui frate-miu
de fel din Limavady
asta spune multe

*

“pacientul era alcoolic
& alcoolicii, se ştie,
sunt mai predispuşi
să se sinucidă”

*

limbajul nostru înşelător
& adevărurile pe care le ascundem

*

ai lui umblau
dintr-un loc în altul
de-acolo a moştenit
simţul dreptăţii:
binele & răul,
pentru el lucrurile
sunt clare

trăiască rătăcitorii!

*

ai fost la înmormântare?
de-abia atunci realizezi
atunci îţi dai seama
că nu o să se mai întoarcă

*

respiră, dragostea mea

*

trebuie să ne oprim & să ascultăm
să ne oprim & să ascultăm, să ne
oprim & să ascultăm
până la capăt

*

de ce s-a-ntors
nenorocitul de trecut
ca să ne bântuie?

*

prefăcătoria şi toate
minciunile
l-au înfuriat
întâi sinuciderea fratelui
iar apoi:

procurorul
directorul centrului de recuperare
toţi funcţionarii la costum
urmele de lopazeman
pe care nimeni nu le-a confirmat
care nu au lăsat nicio urmă

nu va renunţa să afle adevărul
va merge până la capăt
pentru ca fratelui său
să i se facă dreptate

*

despre moarte, ca despre viaţă.

în traducerea lui Claudiu Komartin

înregistrarea întregului poem, recitat de Stephen Watts

Cărţile de poezie ale anului 2008

Nu ştiu exact cum se pune un sondaj pe blog, dar nici nu mă interesează asta prea tare de fapt. Vorbeam cu white noise şi îi spuneam de un proiect mai amplu de-al meu de a structura puţin lucrurile, de a arhiva într-un fel toată producţia (al naibii de dezordonată) de carte de poezie din România. Au trecut şi premiile USR şi cele ale diverselor Asociaţii ale Scriitorilor din filiale (care pot funcţiona, pe-un anumit palier, ca barometru) şi premiul "Mihai Eminescu" pentru debut, şi-ale diverselor reviste literare, aşa că iată lista mea cu titlurile care contează (un top 10 aleator, urmat de două antologii şi patru volume de debut). Vă rog să vă pronunţaţi dacă aveţi ceva comentarii sau păreri de orice fel.

• Constanţa Buzea, Netrăitele II, editura Vinea
• Liviu Ioan Stoiciu, Craterul Platon, editura Vinea
• Alexandru Muşina, Album duminical, editura Aula
• Vasile Baghiu, Cât de departe am mers, editura Limes
• Ruxandra Cesereanu, Coma, editura Vinea
• Radu Andriescu, Pădurea metalurgică, editura Cartea Românească
• Marius Oprea, America! America!, editura Cartea Românească
• Andrei Bodiu, Oameni obosiţi, editura Paralela 45
• Nicolae Avram, Cântece de sinucigaş (cartea a doua), editura Vinea
• Ştefan Manasia, Cartea micilor invazii, editura Cartea Românească
• Dumitru Bădiţa, Poeme prerafaelite, editura Pontica

• Romulus Bucur, Poeme alese (1975-2005), antologie, editura Aula
• Nasturi în lanul de porumb, antologie colectivă, editura Brumar

• Svetlana Cârstean, Floarea de menghină, debut, editura Cartea Românească
• Vlad Moldovan, Blank, debut, editura Cartea Românească
• Gelu Diaconu, Antipoeme, debut, editura Vinea
• Dan Mihuţ, AutoDaFe, debut, editura Pontica

El sol escondió

La sfârşitul lunii mai, când am avut lectura la San Sebastian, am fost înregistrat pentru Radio Casares Irratia, care există în cadrul Centrului Cultural Tomasene, iar poemele sunt acum online, atât în română (în lectura mea), cât şi în spaniolă (traduse de Cristina Vlaşin şi Olivia Petrescu şi citite de Iñaki Gabarain) aici.

Trei poeţi iberici

Valter Hugo Mãe (n. 1971) este un poet, romancier şi publicist portughez născut în Angola, care trăieşte în prezent la Vila do Conde. A publicat trei romane (recentul Apocalipsa muncitorilor, din 2008, s-a bucurat de un considerabil succes) şi nouă volume de versuri, dintre care Cartea blestemelor (2006) şi Bruno (2007). A editat mai multe antologii şi este coeditor al revistei “Apeadeiro”.


gras şi chel


încotro te îndrepţi, valter hugo mãe,
fără niciun prieten, abandonat în mijlocul
drumului, ce cauţi?

de ce nu stai acasă, singur şi resemnat,
observând cum viaţa se micşorează fără
vinovăţii sau glorie?

eşti un băiat ciudat, valter hugo mãe, trăind
fără o iubire care să te rănească
şi te aştepţi să ai şi tu un loc pe lumea asta
când lumea asta e aşa de nepăsătoare

ar trebui să mori pe optsprezece martie
o mie nouă sute nouăzeci şi şase, cum spui
că se va-ntâmpla, să duci odată la capăt
propoziţia asta imperfectă care e viaţa

închide uşa la loc, nu e nimic pentru tine
afară şi-i rece, ai reumatism şi dureri de cap,
eşti gras şi chel, nu are rost sa încerci

să ajungi nici măcar până la felinarele chioare
de pe faleză, chiar dacă e drumul cel mai puţin
frecventat de cei ce merg să facă baie în mare

închide uşa – poate o să reuşeşti să adormi,
e o tăcere plăcută-n cladire, sunt sigur
că ai remarcat asta deja

Josep Grifoll (n. 1972, Manresa) este unul dintre poeţii catalani tineri care s-au remarcat în ultimii ani, venind la capătul unei tradiţii poetice care coboară în zorii secolului al XV-lea. Grifoll a studiat pictura, apoi tehnică sanitară şi, în cele din urmă, fotografie. A publicat mai multe volume, printre care În dezordine şi Despre beţie.

Ne dăm jos din pat

Ne dăm jos din pat
şi capete cad rostogolindu-se pe autostradă

Deschidem vinul
şi ceasurile cu alarmă se fac ţăndări pe jumătate de planetă

Chem liftul
şi tu îţi strecori limba pe sub uşă

Mergem în pădure
şi luna cade pe capul unui nebun

Prinzi o vrabie
şi toate aeroporturile din Franţa se-nchid

Mănânc nuci
şi scaunele din bar încep să danseze

Facem dragoste
şi nu câştigăm la loterie

Aprinzi aragazul
şi se întâmplă tot felul de lucruri mereu.

Javier Canaves (n. 1973, Palma de Mallorca) a publicat mai multe volume de poezie, printre care În partea sudică a hărţii (2001) şi În cele din urmă ai reuşit să mă faci să urăsc bluesul (2003). Absolvent de Drept la Universitatea din Insulele Baleare, a primit pentru poezia sa mai multe premii şi distincţii.

Întâlniri

Îţi vorbeam de Pavese. Despre sinucidere şi iluzionare
şi din nou în ochii tăi. Mi-am amintit de acea întâlnire:
singurele femei cu care merită
să te căsătoreşti
sunt cele cu care nu putem îndrăzni să o facem.
Ai cerut încă un Bombay, ai îmbrăţişat dăruirea mea,
şi într-o pornire prostească de entuziasm
ai decis să mă numeşti prietenul tău cel mai iubit.
Acum mi se pare amuzant, dar în acel moment te-aş fi strâns de gât.
Am închinat paharele pentru Creedence şi Sinatra,
atât de absurdă era noaptea. Acum,
după atâta timp de la întâlnirea noastră,
retrăiesc cu nostalgie dispreţul tău,
mitul ofilit în sepia.
Cărţile, distanţa, atâtea poduri.
A trăi înseamnă să aduni ceea
ce nu am fost
întâlnirile care odată ne-au definit.

traducerea: Claudiu Komartin

Cronică în "Familia" şi ceva în bulgară

Am primit revista "Familia" de la Oradea (care din păcate e tot mai greu de găsit în Regat), în care redactorul-şef Ioan Moldovan, unul dintre poeţii proeminenţi ai generaţiei 80, a scris despre Un anotimp în Berceni. Articolul nu este încă pe net, dar se găseşte în nr. 5 / 2009, la pag. 22. Un fragment: "Viziunile unei singurătăţi înfricoşate a trupului, devenite opac-fluide şi copleşind nu numai spaţiile familiare, ci întreaga lume, percepţia neagră a intimităţii, repetabila şi insidioasa revenire a semnelor morţii, efectele contradictorii ale acestora (amestec de oroare, umilinţă, revoltă, înduioşare, milă etc.) şi, în contrapunct, stări de o «limpezime neobişnuită»,«halucinantă», trasează un teritoriu liric definitoriu pentru modul liric al poetului. Obosită şi mereu revigorată, dorinţa de iluminare («frumuseţe, tu cântăreai mai puţin decât fumul!») iradiază din fiecare text al Anotimpului în Berceni. Nu numai urâtul este înspăimântător, frumuseţea însăşi este - precum la Ion Mureşan sau, mai departe, la Rilke - traumatizantă (...)".

Mi-au apărut anul trecut, în revista "Balkani", care apare la Sofia, câteva poeme în traducerea tinerei Lora Nenkovska. Era un dosar de literatură românească, în care mai apăreau Ioan Groşan, Adela Greceanu, Cosmin Perţa, Denisa Pişcu, Teodor Dună, Maria Luiza Cristescu, Dan Lungu, Norman Manea, Dumitru Ţepeneag, Marin Mincu, Ana Blandiana, Dinu Flămând, Magda Cârneci, Ioana Ieronim şi Gianina Cărbunariu. Câteva luni mai târziu, Lorei i-au fost cerute două dintre poemele mele ("Refugiu" şi partea a doua din "Alien Redemption", care a apărut sub titlul "Cântec de leagăn") pentru un site / revistă online unde s-au bucurat, pare-se, de atenţia cititorilor. Pentru cine ştie limba bulgară, iată-le aici.

Soare şi semne cu trecerea interzisă

(Acţiunea se petrece într-o maşină de tocat carne. Şi, întrucât textul nu are nici un fel de acţiune, în afară de cea din minţile protagoniştilor, maşina de tocat poate să se transforme pe parcurs într-o presă hidraulică sau într-o altă maşină care să lucreze simultan cu discursul personajelor la fărâmiţarea oricărei coerenţe posibile)

Ea: Simt că o să intre un gândac în casă.

El: Nu-i mult de atunci: felia de pâine uitată pe masă. Susurul robinetelor. Var şi zaţ amestecate în cana de tablă.

Ea: Pleoapele tale, genele şi retina, palmele, penisul tău: plante agăţătoare pe care aş fi dat orice să le îngrijesc doar eu.

El: Totul prestabilit, decupat, aşezat conform regulamentelor de ordine mentală. Blestemata ordine mentală.

Ea: Noţiunile prostituate.

El: Acum obiectele simt mai mult decât noi.

Ea: Cât întuneric e dincolo de fereastră?

El: Întinde mâna.

Ea: Afară, o piele va tresări.

El: Apă alunecând printre pietre.

Ea: Percepeam privirile îndrăgostite, indiferent de anotimp.

El: Îmi amintesc. Stăteai cu genunchii la gură, ghemuită între pat şi fereastră.

Ea: De ce ai râs?

El: Umbra nu se întinsese până aici.

Ea: Totul s-a făcut ţăndări într-o singură clipă.

El: Să vorbim despre oameni ca şi cum am vorbi despre măşti.

Ea: Înveliţi în toată spaima asta. Ca într-o placentă mare. Cald rece

El: Şi iarăşi cald.

Ea: Aş fi vrut să învăţ limba pe care o vorbesc localnicii. Nu m-ai lăsat niciodată.

El: Ar fi fost nevoie de benzină, chibrituri şi multă răbdare.

Ea: Te urăsc fiindcă bei.

El: Te urăsc fiindcă fumezi.

Ea: Te urăsc când îţi duci mâna la frunte îngândurat.

El: Te urăsc când ştii ce voi spune şi foloseşti asta împotriva mea.

Ea: Ai aruncat la gunoi tot ce era important.

El: Soare şi semne cu trecerea interzisă.

Ea: Te urăsc fiindcă mă umileşti de faţă cu ceilalţi.

El: Te urăsc fiindcă nu poţi să aştepţi nimic în tăcere.

Ea: Urăsc dezertările tale. Atâtea secrete.

El: Urăsc fluturii pe care ţi-i prinzi în păr, urăsc aripile lor colorate şi singuratice.

Ea: Îmi doream să te îmbolnăveşti ca să am grijă de tine. Să fim doar noi doi. În mijlocul unei plantaţii de seringi şi suspine.

El: S-a terminat cu râsul dement în parcări subterane. Cu furia acceleraţiei pe autostrăzi cufundate în noapte.

Ea: Timpul zâmbetului este acum timpul caterelor care îmi sfâşie pielea.

El: Sunt după-amieze în care îmi spun că a fost doar un film, o superproducţie horror şi că am jucat după un scenariu scris de un sadic.

Ea: Câteodată cred că am rămas numai noi. Şi că ne-am făcut adăpost pe un aeroport îndepărtat, care a fost pe rând spital, biserică şi apoi crematoriu. Că umanitatea o va lua de la capăt prin noi, printre epave.

El: Cât de mult poţi suporta când ştii că-n tine se zbate ceva pe cale de dispariţie?

Ea: Nu eu îţi fac rău, e doar o scuză ticăloasă şi confortabilă.

El: Tu numeşti empatie scrijelitul pe scoarţa copacilor. Fără să-ţi pese de seva care se scurge de acolo. De geamătul mut. De ura molcomă inundând scorburile.

Ea: Orbecăi prin corpul meu cu aceeaşi severitate care te-mpiedică să mai simţi ceva.

El: Noi suntem ultimii.

Ea: Într-o confuzie penibilă.

El: Şi toată durerea desprinderii face ca lumea să existe.

Ea: O cuşcă în deplină libertate.

El: Adevărul e că

Ea: Ne-au minţit când au spus că o să creştem mari şi puternici ca cedrii Libanului.

El: Nu mai vreau decât să te fut.

Ea: Cândva îmi inventasem o genealogie fantezistă şi o mitologie puerilă. Care să scuze totul şi să facă din minciună ceva călduţ, rezonabil.

El: Şi nu mai îmi pasă de nimic altceva.

Ea: Pare atât de îndepărtată vremea aceea.

El: Răni, tăieturi, băşici, cicatrice: peste astea pot trece. Dar am nevoie să intru în tine, să muşc din carnea ta, pe care am ajuns s-o urăsc s-o urăsc s-o urăsc

Ea: Mă credeam o femeie fără cusur, şi poate chiar asta eram.

El: Aşa a fost de prima dată. În capul meu nu mai era altceva când am început să dansăm în subsolul ăla, eram convins că simt mirosul sexului tău învăluind totul. De sub hainele alea pe care nu voiam decât să le sfâşii.

Ea: Îmi construisem zeci de scenarii: aşteptarea şi umilinţele, violenţa, tăcerea şi nepăsarea, toate aveau un înţeles mai adânc, erau etapele necesare în poveştile complicate pe care mi le fabricam la comandă.

El: Iar apoi dezgustul, ruşinea, sinceritatea încleiată în spermă.

Ea: Ca şi cum mi-aş fi urlat neputinţa în gura unui mort.

El: Voiam să nu-ţi mai dau drumul, voiai să rămân în tine până la sfârşit.

Ea: Fetuşii amorfi, rugul de frunze arse.

El: Şi nimic nu a fost vreodată de ajuns.