Gabriela Negreanu (1947-1995) ar fi împlinit anul acesta 62 de ani dacă nu ar fi ales să se sinucidă, încă tânără fiind, la mijlocul anilor '90. Am descoperit-o destul de târziu pe această poetă aproape de tot uitată, din antologia masivă a lui Marin Mincu (Poezia română actuală, vol. II). Gabriela Negreanu, situată cumva la graniţa dintre 70-ism şi 80-ism, mi se pare astăzi unul dintre cei mai autentici poeţi ai ultimelor trei decenii şi una dintre vocile care simt că au contat în evoluţia Marianei Marin. Gabriela Negreanu i se aseamănă în multe privinţe lui Madi Marin: convulsii, traume, o sensibilitate rănită şi o inteligenţă scăpărătoare, destin tragic, posteritate încă incertă... Gabriela Negreanu face cumva legătura între Magda Isanos şi Mariana Marin, două dintre cele mai importante prezenţe poetice feminine din istoria literaturii noastre. A publicat mai multe volume, dintre care amintesc: Paul Valery şi modelul Leonardo (1978), debut bine primit de critică; Decorul şi prezenţa (1979); Elegii pentru sufletul înflorit (1981); Partea Omului (1987); Incinte (1988); Viziune cu logofagi (1994), Memoria unui creier (1995). Gabriela Negreanu a fost şi ea, ca orice poet pentru care scrisul şi viaţa ajung să se confunde, un pilot de încercare. Şi pentru asta merită recitită.
Să trăieşti
Să trăieşti în cercuri închise
cu mlaştini făcute să soarbă
o lume obscură, o lume dementă
şi oarbă
mintea să nu-ţi poată urca
dincolo de contemplarea buricului
să tragi de pământuri ca vitele
pe genunchii nimicului
şi aici, unde mai circulă veşti
dinspre Pergam şi Elada, dinspre înalte lupte oculte
tu să n-ai habar de nimica
şi nimeni să n-aibă auz să te-asculte
să mori în neştire ca muştele, harul
cel născut o dată la o mie de ani
să piară ca pulberea, în râsul mulţimilor.
O vietate
Un mic animal, o vedetă
cu gheruţe mici,
noduroase.
Vorbeşte de sânge, mistere, ea
care era ca fumul în oase.
Pe sub piele îţi umblă, te cumpără,
dinţii-şi sticleşte, neruşinat
se agaţă de respiraţii.
Lunecătoare, vicleană, pe furiş
împrumutându-şi moarte
şi graţii.
Cu nervi căscăunzi şi pustii,
poeme de mască fardată
şi ademenire în umblet.
O vietate mică,
limbrică.
Te scheaună
şi îţi vorbeşte de suflet.
***
Fii medicul meu de suflet -
te plătesc oricât;
fii cel în care să-mi pot depune
cinismul, nevoia de oameni,
tandreţile;
tu, în care eu m-am văzut
până la capătul vieţii
şi-al morţii;
Evident, "imaterial";
Evident, fără încălcarea normelor
de convieţuire socială;
preţuindu-te
înţelegându-te
fără să mă întreb:
tu
ce mai faci?
tu cum te mai
descurci?
cum mai exişti?
rugându-te doar atât, cum altădată
şi eu din iubire preluasem păcatul
de ignoranţă şi crimă:
ia-mi sufletul meu, neliniştitul,
şi poartă-l;
fii îngerul meu păzitor
pentru existenţa aceasta -
te plătesc oricât.