Refugiu

lui Kristofer Flensmarck

În nopţile când luna se ciocneşte de pereţii adăpostului,
iar cărţile sunt bătrânii neputincioşi ai familiei
care demult nu mai răspund la vreun stimul,
ca pentru un copil salvat de animale,
limbajul mi se pare insuportabil.
un iaz secat în mijlocul pădurii.

(în jurul meu lucrează maşini
pe care nu le-aş putea descrie
fără să îngheţ de ruşine şi spaimă.)

aş vrea să fiu un analfabet
un sălbatic ce îşi mângâie pântecul
fredonând cântece sincopate printre copacii împietriţi.

scânteia s-a stins, dar ecoul primelor cuvinte
continuă să tulbure vizuina
în care vulpea îşi priveşte uluită puiul
şi-apoi îi linge fruntea încetişor
sperând că totul a fost doar o neînţelegere.


(din Un anotimp în Berceni)

După bal

Am lăsat să treacă o zi de la momentul lansării, în club A, a volumului. A fost bine, neaşteptat de bine (aş spune că sunt încă entuziasmat şi plin de încredere - uraţi-mi să mă ţină!) după incertitudinile care au însoţit câteva zile bune această întâlnire. Lume multă şi frumoasă (mai mult de 50 de oameni, numai unul şi unul), 30 şi ceva de cărţi care s-au îndreptat (simt) către cine trebuia (na, uite că poezia se poate vinde), prieteni buni, muzicieni, artişti şi scriitori dragi care au venit, câţiva de tare departe (Grigorenko, tăcutule, n-o să uit gestul ăsta). Nora Iuga s-a ridicat, ca de obicei, la înălţimea scrisului ei, Cosmin Ciotloş a fost, în cuvinte puţine, inteligent şi substanţial, iar Răzvan Ţupa un moderator sigur pe el şi în largul lui chiar şi când discuţia mai începea să lâncezească. Le mulţumesc tuturor şi promit că blogul ăsta va fi în continuare aici, pentru Un anotimp în Berceni şi ipostazele lui viitoare.
(Au fost şi două interviuri - primul la Radio Europa Liberă, cu Dumitru Crudu, care mi-a spus că măcar în cercul de poeţi tineri basarabeni din cenaclul pe care-l conduce, cartea a plăcut şi şi-a făcut, în apriliele tulburat de la Chişinău, prieteni; al doilea - la Radio România Cultural, cu Anca Mateescu, difuzat chiar la ora (sâc!) lansării de la Poeticile cotidianului.)

Madlena mea

Îmi amintesc că a fost o vreme în care mi-aş fi dorit să fiu ceasornicar. Desigur, asta nu are legătură cu vreo metaforă a timpului sau cu subterfugiile prin care m-aş fi putut apropia de înţelegerea respectivei problematici filosofice. Eram pur şi simplu un băieţandru pasionat de mecanisme (poate la fel de pasionat pe cât eram de cărţi). Iar mecanismul ceasornicului este, fără îndoială, unul dintre cele mai captivante dintre toate mecanismele inventate vreodată. Mai târziu, am citit confesiunea unuia dintre ultimii călăi francezi (unul dintre acei călăi de lux care erau chemaţi o dată la câteva luni pentru a acţiona ghilotina în curtea unei închisori păzite straşnic) care, întrebat în legătură cu slujba sa, a mărturisit că o face din “pasiune pentru mecanism”...
Ceva din curiozitatea uşor bolnăvicioasă pentru mecanismul ghilotinei, care mi se trage de la profesorul meu preferat din liceu, era şi în interesul pe care-l arătam pentru ceasornicele de orice fel (îmi aduc şi acum aminte de un Pobeda vechi, miraculosul ceas al bunicului meu), care mă făcea pe la 10 ani să-mi doresc să stau cu orele cufundat în rotiţele, arcurile şi pinioanele subtile ale ceasornicelor “spintecate” şi niciodată realcătuite aşa încât să şi funcţioneze din nou... Mă vedeam într-un viitor nedefinit trebăluind în atelierul meu înghesuit, plin de pensete, şuruburi şi şurubelniţe minuscule, printre carcase de sticlă şi metal, iar această imagine avea ceva din romantismul cărţilor lui Ende – sau din imaginea, iarăşi idilică, pe care o aveam despre Arghezi, care, se ştie, a fost pentru un timp ceasornicar în Elveţia.
Nu mai vorbesc că, pentru mine, Crăciunul rămâne intim legat de un ceas ce cânta o melodie simplă şi foarte frumoasă care mi-a rămas întipărită în minte de-atâţia ani. E madlena mea, acel lucru de neînlocuit care declanşează amintiri dintre cele mai preţioase pe care le păstrez în celălalt mecanism, al memoriei. Iar acesta sper să mă ţină mai mult decât ceasornicele pe care le meşteream în copilărie şi din care acum nu a mai rămas decât un pumn de piese ruginind într-un sertar pe care nu îl mai deschide nimeni cu anii.

Soarele a ascuns

În urmă cu un an, de Paşte, am fost la Praga, unde am avut o lectură la Târgul de Carte, Svet Knihy, împreună cu Răzvan Ţupa. A doua zi am scris poemul "Soarele a ascuns", într-una dintre cele mai frumoase cafenele literare în care am fost vreodată: The Globe. Cred că e printre cele mai calde texte pe care le-am scris, iar înregistrarea de mai jos are în fundal interpretarea splendidă a Bălănescu Quartet (piesa se intitulează "Waltz", de pe albumul Maria T).

Praf de Berceni

În arta contemporană, când spui Berceni, spui în primul rând Nicolae Comănescu.
El este nu doar un (alt) mândru locuitor al acestui cartier, ci şi unul dintre cei mai buni pictori contemporani, care reuşeşte cu fiecare nou proiect şi cu fiecare expoziţie, să uimească pe toată lumea.
Lucrarea de mai sus e preferata mea dintr-o serie cu titlul DUST 2.o (http://dust2point0.blogspot.com/), cu o poveste grozavă (tablourile au fost pictate numai cu praf - mai mult despre asta găsiţi pe blog).
De fapt, Un anotimp în Berceni mi-a venit într-o seară în care trebuia să mă întâlnesc cu N.C. şi mă tot gândeam la un titlu pentru expoziţia pe care o plănuieşte, tot "la Ota". Sintagma mi-a plăcut aşa de mult încât, ajuns acasă, am scris poemul cu titlul ăsta şi nu am vrut să mai renunţ la el.
Ideea e că, dacă aş avea destui bani, aş cumpăra fără să stau pe gânduri lucrările lui Comănescu. Ceea ce vă doresc şi vouă.

Främling

Candoarea din gesturile acestor imigranţi
epuizaţi şi plini de speranţă
mă răneşte

fiindcă eu nu cred în nimic şi
am încetat să mai sper

fiindcă vreau acasă şi vreau să fiu cât mai departe de casă

fiindcă vreau aici şi vreau dincolo

fiindcă vreau să fiu lăsat în pace
şi vreau ca dragostea să-mi pună perna pe faţă
şi să apese

“mai bine să se uite la tine ca la un gândac
decât să nu se uite la tine deloc”

am văzut aeroporturile înţesate
oamenii civilizaţi şi solemni aşteptând să-şi ia zborul

şi am văzut zeci de porumbei
scoţându-şi ochii pentru câteva frimituri de pâine
într-o piaţă din inima europei

mâna e la loc în colivie
gura are gratii
aripile chircite zvâcnesc în zadar

se înnegresc

şi se scutură


(din Un anotimp în Berceni)

* främling (lb. suedeză) = străin, înstrăinat

Primele veşti

Primele veşti după protestele (încheiate dramatic) de la Chişinău: Un anotimp în Berceni a ajuns în sfârşit în Bucureşti şi poate fi găsită la librăria Cărtureşti - Verona (Str. Pictor Verona, nr. 13), undeva la etajul I, sub o grindă, unde sunt exilate volumele de poezie.
Vom face foarte curând lansare: până la urmă a rămas în Club A, la Poeticile cotidianului, marţi, 28 aprilie, la ora 18, cu Răzvan Ţupa. Din păcate, nimeni de la Cartier nu va putea ajunge, cum nu vor fi de faţă nici Dan Coman sau Radu Vancu. În schimb, vor veni Nora Iuga şi Cosmin Ciotloş (el a şi scris textul de pe ultima copertă), a căror prezenţă mă bucură foarte tare.
Încă o bucurie: a scris despre Un anotimp în Berceni, şi nu oricum, ci cald şi entuziast cum ne-a obişnuit, white noise (http://whitenoise4ever.blogspot.com/).
Aflu că la Timişoara, cartea se găseşte la Cărtureşti - Mercy (str. Mercy, nr. 7) şi în librăria de la Mall. E bine.