Un anotimp în Berceni

A cincea scrisoare către Radu (fragment)

2012-01-29T02:58:00.001+02:00

Dragul meu Radu,

(…)

Plimbareanocturnă pe care tocmai am făcut-o m-a mai limpezit puțin – e, după ora 3, oaltă Londră cea pe care o descopăr umblând pe străduțe cu case vechi și impozante,pe lângă palatele și grădinile din Kensington, e Londra de care s-a îndrăgostitcu puțină vreme în urmă un decadent sadea ca Soviany, dar și LondraKnightsbridge-ului orbitor, a Harrods-ului de un kitsch fabulos, în caredisting adevărata pornografie a luxului dintr-o lume la care culturi mici șinaive ca a noastră tânjesc de sute de ani. Orice s-ar spune, și oricât deînclinat aș fi spre valorizarea unicatelor, spre cultul calității și allucrurilor făcute cu temeinicie, pipele placate cu aur, ceasurile exorbitantesau sticlele de șampanie de zeci de mii de lire nu-mi pot apărea decât ca niștemonștri ai risipei și ai prostului gust. Dar mai e și cealaltă Londră, acartierelor cochete locuite de oameni care trăiesc știind că respectul reciprocși coeziunea sunt valorile care le pot prezerva stilul de viață, Londragrădinilor îngrijite, a pub-urilor zgomotoase și primitoare în fața cărorafumătorii își acceptă amuzați condiția și sporovăiesc relaxați în hainele lorușoare și atent potrivite. Sunt câteva zone pe care am ajuns să le știu foartebine, iar pașii mă poartă, chiar și prin alei și scuaruri pe care le văd pentruprima dată, către locuri pe care le cunosc și a căror hartă mi-am trasat-o înaceste săptămâni în cap, așa încât nu m-am mai rătăcit și nu am mai avutsentimentul de pierdere de sine pe care-l simțisem acum aproape două luni. Amreușit să organizez marea dezordine ce m-a stânjenit la-nceput, să mă familiarizez,într-o oarecare măsură, cu ritmul vieții de aici, și să pun distanțelepotrivite între mine și orașul ăsta acaparant, ce nu mi se mai pare, în celedin urmă, copleșitor. Cred că e timpul să plec.

Auzindde la ai mei și citind pe internet despre iarna grea din țară, despre gerul și viscoluldin ultimele zile, mă simt cumva norocos că nu am avut parte la Londra, înlunile astea, decât ba de primăvară timpurie, ba de toamnă târzie – între elemulte ploi (deși după Anul Nou au fost mai rare și mai scurte) și mai delocceață (încă o legendă năruită, sau poate că ceața s-a furișat pe lângă mine sănu o simt, că cine știe ce ți-aș mai fi scris). Am simțit în ultimele zile oliniște grea, apăsătoare, străzile au părut mai goale, la metrou multă poliție,sentimentul că e pe cale să se întâmple ceva. Deși se poate să fi fost eu maisusceptibil, tracasat fiind de mizerioarele românești care nu mi-au dat pacenici aici. Și totuși, zilele petrecute în compania lui Dumitru Păcuraru – carea venit pentru un weekend împreună cu Oana și Adriana, trăgând undeva înapropiere, la un hotel de lângă gara Victoria – au fost stenice și reconfortante,le-am fost ghid prin locurile pe care le știu, am urcat cu ei în supraestimatulTower Bridge (ceea ce de unul singur n-aș fi făcut), iar D.P. a adus cu el câtevaexemplare din noul Poesis internațional,care mi s-a părut unul dintre cele mai bune numere de până acum (deși maisubțire decât cele șase care l-au precedat). Acum că l-am văzut, ne putem apucade lucrul la numărul 8, în care vreau să strângem lucruri la fel de bune – am acordullui Ovidiu Nimigean să-i facem un portret (de selecția textelor ne-am puteaocupa împreună), Corina Bernic traduce din Richard Wagner, cu care sper să facăși un interviu (Wagner e, din nefericire, foarte bolnav), Rareș îi va traducelui Vlad în engleză două poeme noi care mi-au plăcut, țin să-i publicăm lui OctavianSoviany textele scrise cât a stat în spital, și l-am provocat pe Andrei Dósa sătraducă dintr-o carte năucitoare a lui LászlóKrasznahorkai pe care am descoperit-o aici, Állatvanbent/ Animalinside.

DespreAnimalinside (sunt curios cum vatraduce Dósa titlul în românește, eu am sugerat Animalăuntric):e o raritate și o bijuterie, un volum de 40 de paginiapărut într-o colecție cum noi nu avem, „The Cahiers Series”, și cuprinde paisprezece textesemnate de Krasznahorkai ca răspuns la lucrările pline de forță și de misterale lui Max Neumann:ungurul a scris niște poeme în proză care încapsulează toată revolta șisentimentul Apocalipsei interioare pe care o trăiește lumea noastră.Krasznahorkai e un beckettian care împinge și mai departe refuzul limitărilorlimbajului într-o carte extraordinară despre putere, violență și aservire. Unritm obsedant, motive pătrunzătoare, umor negru – și lucrările, și textelecontinuă să te bântuie o bună bucată de vreme după ce ai terminat cartea (pecare am citit-o în mai multe reprize, ca și cum aș mai fi dat pe gât câte unpahar de absint). Ca o cangrenă astupată etanș de o placă metalică.

Pelângă Krasznahorkai, Trilogia gheții alui Sorokin a fost o (re)descoperire cu care m-am delectat îndelung. Am scrisdespre Gheața cu ani în urmă, cândțineam cronică de carte în Adevărulliterar și artistic. Cărțile lui Sorokin sunt atât de inteligent construiteîncât pot fi citite în cel puțin două chei – prima ar fi cea ironică, Trilogia satirizând prorocirile sectelormilenariste și misticile New Age, iar a doua, cea gravă, are în centru problemapredeterminării, punând în discuție, poate, și isihasmul (performat însă, aici,cu violență, căci eliberarea inimilor încătușate se face cu ciocanul de gheațăcosmică), învățăturile unor sfinți părinți, precum Grigore Palama, în legăturăcu glasul adevărat al inimii. Oricum ar fi, Sorokin e și un stilist, și unpovestitor redutabil, în tradiția marilor prozatori ruși. Nu există, dinpăcate, scriitori apocaliptici de calibrul lui Sorokin și Krasznahorkai înliteratura română de azi. S-a spus (poate prea apăsat) despre generația noastrăcă ar fi „milenaristă” sau „apocaliptică”, însă, prin comparație, noi păremniște copii sperioși și superficiali care s-au uitat prea mult la Mad Max, Terminator sau Twelve Monkeys.

Câtdespre antologia Sebald, despre care îți pomeneam în prima scrisoare, voi spunedoar că nu m-a dezamăgit, însă le dau dreptate celor careconsideră proza lui Sebald superioară poeziei sale. Poemele sună bine (șibănuiesc că în traducerea englezească se va mai fi pierdut câte ceva), se vedeînsă că ele sunt, de cele mai multe ori, un rest al prozei admirabile pe care ascris-o neamțul, până și textele mai vechi respiră un aer de relaxare și de cultură solidă, etalată without any fuss.Iar la sfârșit sunt două poeme scrise de Sebald direct în engleză, pe unuldintre ele („Val de căldură în octombrie”) l-am tradus cu plăcere, poate l-aiși văzut fiindcă l-am publicat, în Ajunul Crăciunului, pe blog. Deși profesortimp de mai bine de trei decenii la University of East Anglia, Sebald s-a feritsă scrie în engleză, rămânând unul dintre cei mai respectați autori germani dela sfârșitul secolului XX. Sper că vor fi traduse și la noi, în scurt timp,celelalte romane ale lui, Inelele luiSaturn, Istoria naturală a distrugerii sau Emigranții.

Tevei fi mirat să citești versurile mele scrise direct în engleză, a fost o experiențăneașteptată care m-a pus în fața unui fapt pe care nu l-am putut evita. Citindîn perioada asta multă poezie britanică, traducându-i împreună cu Stephen înengleză pe Naum, Bogza, Angela Marinescu și Mariana Marin, și ascultând cuatenție lucrurile vorbite în jurul meu, am avut câteva zile în ianuarie cândlucrurile au început să se formuleze direct în limba asta de împrumut, cumicile poticneli inevitabile. Dar versurile au avut felul lor de a se alcătuidin nimic într-o engleză credibilă, ba chiar cu un oarecare farmec. De fapt, nuchiar din nimic, cel mai direct și mai angajat text (nu mă îndoiesc că nu aș fiscris niciodată în românește un asemenea poem) a fost scris după ce am văzutlucrarea celebrului WeiWei la Tate Modern (cu miile de semințe de floareasoarelui din porțelan), în fața căreia am stat și am râs de unul singur minuteîn șir. Tot acolo am apucat expoziția Gerhard Richter, care e un artist de oimpecabilă măiestrie, precum și lucrările expuse sub titlul Poetry and Dream:Surrealism and Beyond, la care stăruia Răzvan să mă duc (șiunde am descoperit câțiva pictori moderni pe care nu îi știam / nu îi mai văzusem expuși, ca YvesTanguy, Leonor Fini sau David Siqueiros).

Mi-ammai dat seama în săptămânile astea de un lucru pe care până acum nu mi-l puteamexprima clar. Trecând zilnic pe lângă construcții și structuri care nu suntparcă făcute pentru dimensiunile omenești, vizitând clădiri monumentale șipalate cu însemne ale măreției Imperiului, locuind în mansarda unei caseconstruite în secolul al XVIII-lea, am înțeles că, de fapt, clădirile careimpresionează nu sunt și acelea care adăpostesc.Are Sebald în Austerlitz niște paginidespre Palatul de Justiție din Bruxelles (care și mie mi s-a părut odios și lafel de jignitor pe cât găsesc că este Casa Poporului), Austerlitz afirmând: „știm, desigur, în sinea noastră, că aceste clădirisupradimensionate aruncă deja umbra distrugerii lor ulterioare, ele fiindconcepute încă de la început în perspectiva existenței lor viitoare sub formăde ruine”. Liniștea și bruma de împăcare pe care ar trebui să ți le ofere loculpe care îl numești casă nu arelegătură cu imensa vanitate a oamenilor de a depăși limitele raționale alelocuirii. Până și Pașadia, după diatriba împotriva „mehenghiului” Brâncoveanu,se domolește, într-un pasaj neașteptat de liric pentru firea lui: „(…) vestigiiloracestea umile nu le pot contesta deosebitul farmec. În fața celor maineînsemnate, închipuirea mea prinde aripi, mă simt mișcat, mișcat adânc.”

Și totuși, eu am fost un copil crescut în blocurilecomuniste de la sfârșitul secolului trecut, în construirea cărora a existat undispreț suveran față de orice idee de confort sau de intimitate. Dar așa amcrescut și nu am ce-i face: într-o lume hibridă (orașulcomunist românesc, cu aparență de sat implodat), cu relațiile specifice dintreoameni, cu jocurile, mizeria și farmecul ei.Nu pot să nu recunosc însă că amintirile cele mai dulci pecare le păstrez din copilărie sunt legate de casa unchiului tatălui meu, un ommasiv și influent, fost ambasador la Damasc, ce locuia împreună cu soția saîntr-o casă din Piața Aviatorilor, iar vizitele noastre la acest cuplu care nuavusese copii erau de fiecare dată motiv de jubilație. Ei bine, mirosul acelade casă bătrână, de lemn vechi, de tencuială și de parchet ceruit, toatăatmosfera pe care o emanau zidurile groase, tavanul înalt, bolțile, lustrele șilampadarele, ușorul zăngănit al geamurilor de la bibliotecă atunci când înstradă trecea o mașină mai grea mi-au rămas întipărite în minte, devenind, cutimpul, sursa unei melancolii fără leac.

(…)

Simtcă ți-am rămas dator cu o completare după ultima mea scrisoare despre carespuneai că ți-a vârât „ghimpele (...) până în ţesuturile subcutanate alesufletului”. Dincolo deironia subiacentă, problema pe care mi-o pun mereu (și căreia îi dădeamtârcoale în ceea ce ți-am scris) este a consecvenței, a uneicăutări irevocabile. Berryman nu numai că a predat, dar le-a fost profesor luiSnodgrass și Levine – acesta din urmă spunând despre el că a fost cel mai bunprofesor pe care l-a avut. La noi, Mușina e un exemplu demn de toată stima. Închestie nu e că devii universitar sau că ai o viață căreia nu îi lipseșteconfortul, că-ți faci o familie, că vrei mai mulți bani sau că apari latelevizor și îndrugi verzi și uscate, ci că ai datoria să eviți compromisul șitot ceea ce ți-ar putea macera încetul cu încetul viața interioară. Să rămâi empatic, viu, conectat la acea parte din tine căreia nu îipasă dacă într-o zi vin unii și îți iau schiurile. Iar când scriu lucrurileastea, tu știi că de fapt îmi vorbesc mie, pentru că, dintre noi doi, eu suntcel vanitos, cel care ar putea să se lase prins la un moment dat în mrejelecine știe cărei idei sau răsplăți aparent generoase și mortale. Dacă mă înfuriipe 80-iștii plafonați și guralivi, asta nu înseamnă că nu pot fi prietenul devotat al unui poet uluitor ca Muri, care ne este acum coleg de redacție (lucrucare cu doar câțiva ani în urmă mi s-ar fi părut neverosimil). Dacă nu maiîncerci să înfrângi rezistențele și să refuzi ceea ce te-ar putea corupe șidegrada, ești pierdut. Eu nu am fost și nu voi fi niciodată căldicel, atâtalucru cred că le pot cere și celorlalți.

Nu atât noi, cât spiritul nostru nu trebuie lăsat să facă burtă.

28ianuarie 2012

Londra

Două colaje

2012-01-25T00:28:00.000+02:00

A patra scrisoare către Radu

2012-01-24T05:36:00.000+02:00

Dragă Radule,

citindu-te și înțelegând până unde ai ajuns înreflecțiile și în explorările tale, îmi dau seama cât de mare este putereaempatiei, căci toate lucrurile despre care îmi scrii, umblând atât de firescprintre referințe și istorii semnificative, mă învelesc înpânzele ușoare ale unui cocon de liniște. Îți trebuie mult curaj ca să admiri,ca să trăiești în cultul prieteniei, să te dedici și să arăți atâta înțelegerepentru greșelile și slăbiciunile celorlalți, dar tu ai o inimă cât hotelulRitz. Nimeni nu poate să dea lecții sau sfaturi despre cum poți deveni un ommai bun. Detestabili predicatorii de ocazie care îți bagă în ochi adevăruri,răspunsuri, jurându-se că ei dețin harta comorii. Toate se află în noi – și nune putem dori decât să nu pășim singuri pe drumul ăsta întortocheat și alb,înecat în lumină și praf ca străduțele din apropierea țărmului.

Mă văd din nou în Constanța, împreună cu George. Îlpierdusem pe undeva pe Miki, eram siguri că o să-l vedem peste câteva oreieșind din mare zâmbind și scuturându-și coama blondă. Pe scara ce urcă spreZorile am întâlnit doi liceeni, unul dintre ei ținea în mână Yoyo, dacă i-ai fi văzut entuziasmulcă-l întâlnește pe Vasilievici… George era febril, inventiv, viteza în caretrăia te purta cu el – între noi se juca iar ping-pongul de idei și imagini șivise, iar inima lui tropotea în ritmul valurilor… Am trăit în verile alea lamalul mării o fervoare care te smulgea din letargie, nici nu știai când s-adeclanșat nebunia și erai aruncat în vârtej. Alcoolul, tutunul și celelaltedroguri erau un pretext, un trigger.Cu ei doi (și, în diferite ocazii, și cu alții din gașcă – Gili, Maparlo,Victor sau Lușu) am trăit cele mai improbabile și mai epuizante întâmplări. Nuexistau limite. Nici azi nu știu cum reușea Miki să-și petreacă două luni înVamă și Constanța în fiecare vară ca un nomad, ars de soare și fără nici un ban,eu stăteam doar câteva zile și lepădam mai multe rânduri de piele. Deși la felde risipitori, George părea că prăpădește tot timpul banii (ai lui și, de celemai multe ori, ai altora), iar despre Miki ai fi zis că e un ascet, deși suntsigur că el făcea rost de multe din câte ne întrețineau combustia. Cred că uneori le inventa, pur și simplu. George, curâsul lui de copil mare, râsul acela care punea lumea-n mișcare, povestind cuveselia-i neagră întâmplări și fragmente din povestirile care îl bântuiau; Mikivorbind întruna, în delirul lui de poezie și iubire franciscană, despre trupeși cântece și poezie, făcând versuri în timp ce noi pluteam pe undeva prinpreajmă, tragând câte unul cu nesaț din joint (Miki și George nu se hotărăsc alcui e rândul) – și ne topeam într-o stare nouă din care salturile lui George nesmulgeau imediat. Unul având nevoie, mai mult decât de speed, de intoxicantul imagine, de muzică, de beția continuă aenergiei nedrămuite, celălalt căutând încetineala, reveria, cu o sete care măducea cu gândul la marii opiomani din secolul lui De Quincey.

Dintr-o extremă în alta, așa amtrăit. Într-o lume care, chiar și când ne dădea totul, nu ne era de ajuns. Păream împreună niște iluzioniști rămași pe drumuri. Aufost zile în care am știutcă prietenia există, și că poate lumina cartiere întregi. Dar tot atunci amvăzut, alături de câțiva oameni care îi inspirau pe alții pentru că erauevident însemnați, cât poate să tecoste să dai atât de mult, să arzi tot timpul la intensitate maximă, caGerg. Poate că ți-ammai spus povestea acelui biet om nefericit care merge la doctor și îi spune cănu mai poate suporta, că viața e doar suferință și îi resimte greutatea ca pe opiatră de moară, că nu îl mai ajută nimic din ce i s-a spus că l-ar puteavindeca. Iar doctorul îi răspunde: „Eu nu te pot ajuta mai mult, dar ai noroc: înoraș este magicianul Carducci, el e omul cu care oricine stă de vorbă înțelege celoc minunat este lumea, și toți pleacă de la el senini și încrezători, fiindcăau regăsit sensul vieții.”La care omulețul nostru îndurerat îi răspunde, cu umerii lăsați și cu ochii înlacrimi: „Doctore, dar eu sunt Carducci!”. Nu cred că pot exprima într-un modmai clar ceea ce simt când mă gândesc la oameni ca George și ca Virgil, și latot ce au lăsat în mine faptele vieților lor atât de scurte, literatura scoasădin tot acel tumult. Marea lecție a lui Cehov: „Principalul nu e gloria, nu estrălucirea, nu e ceea ce visam eu, ci puterea noastră de a îndura.”

Lipsa de empatie pe care am simțit-o la prea mulți80-iști (se înțelege că nu și la Madi Marin sau la Ion Stratan, care au ars caniște torțe) față de artistul tumefiat de viață și de tot ce are de dus pentrua-și face auzită vocea mi se pare marea lor înfrângere. Și ăsta e exact loculîn care ne despărțim de ei, dincolo de afinitățile și de prețuirea pentru operaacelora dintre ei care rezistă. Adevăratul mare impas din care scriitorii carene-au precedat nu au ieșit învingători (iar asta, știu, e o afirmație mult preagenerală pentru a nu se cere contrazisă) este încrederea că ceea ce facem nu etotuna cu ceea ce trăim – și cum alegem să o facem. O ambivalență ciudată șipăcătoasă – cultura, complexitatea scriiturii, avansurile teoretice ale literaturii nu își găsesc decât rareori o împlinireîn etica acestor scriitori și artiști de multe ori ireproșabili din punct devedere tehnic, dar căutând confortul conformismului și al unei vieți așezate,de publiciști, comentatori, universitari plictisiți și părerologi de serviciu.De fiecare dată când îl văd pe Florin Iaru la televizor, rostesc în mintecâteva versuri din Cântece de trecutstrada ca să mă împiedic să-mi scape cuvintele care-mi vin atunci pe buze.Închipuie-ți amestecul de furie și dezamăgire pe care l-am simțit cândscriitorul contemporan pentru care am avut în adolescență cea mai mare admirațiemi-a spus, într-o conversație pe messenger, la doar câteva zile de la moartealui G.V., „ați luat totul prea în serios”. Chiar așa să fie? Atunci înseamnă cătoate cărțile pe care, citindu-i-le, mi-am dorit să ajung și eu scriitor, unulautentic și fără jumătăți de măsură, nu au fost decât niște păcăleli. Sau poatecă el, care acum se îndeletnicește cu o lâncedă și confuză publicisticăpolitică, și care scoate an de an volume pe care nu îmi mai doresc să lecitesc, a uitat totul.

Din mansarda belgraviană rememorez înultimul timp tot felul de momente și de episoade, încercând să scutur toatăconfuzia care le învelește, atâtea lucruri rămase nespuse… E o muncă interioară pe caretrebuie cu necesitate să o fac, pentru ca toate cele evocate aici să-mi aparădin nou limpezi și suportabile. Să le transform, adică, în motive pentru acontinua, și nu de a mă lăsa înfrânt. Îți spun asta și te rog să mă ierțipentru excesele sau judecățile pripite pe care le mai fac, și să ai în minte căacum, când atâtea lucruri tulburătoare se întâmplă în țară, mă simt rupt întredorința de a fi acolo și detașarea ciudată pe care distanța – inevitabil, aiciajung ecouri vagi și greu de discernut ale întâmplărilor haotice din București– a impus-o, în ciuda faptului că sunt cu mintea și sufletul acasă. Pe de altăparte, înțeleg tot mai mult (și, crede-mă, e o înțelegere cu care nu mămândresc defel) de ce alții ar alege să nu se întoarcă. Și de ce românii deaici arată mai degrabă nepăsare pentru ceea ce ar putea fi doar un foc de paie,sau un moment de răscruce în ceea ce privește cultura protestului în România. Dinfericire, pentru mine nu a existat niciodată varianta de a rămâne în Anglia,fiindcă mi se pare cu neputință să mă obișnuiesc ca, înainte de-a trece strada,să mă uit mai întâi în dreapta, și apoi în stânga… În plus, pentru toți cei din orașul ăsta, acum este01.48 AM. Pentru mine, orice mi-ar arăta ceasul de lângă mine, e 3.48.

Știi, a scris Răzvan de curând un lucru extraordinar, care probabil ascăpat printre multele, prea multele replici din discuția pe care a purtat-o îngol pe blogul lui cu criticul obtuz al cărui nume nu mă mai obosesc să-l scriu:„Nu am afirmat niciodată că provin din altceva decâtdintr-o galerie de fotbal, iar cultura mea poetică se poate reduce în modfundamental la rugăciunea inimii.” Mă simt mândru și cu adevărat încrezător când unuldintre ai noștri are puterea să scrie așa ceva. Dar, pe de altă parte, cumsă te aștepți să înțeleagă sensul acestor cuvinte cei pentru care poezia nu edecât un joc de societate, un tango al vanităților și al inutilelor premiiliterare? Nu vezi cu ce se ocupă ei? Cu demascările, se cotonogesc pe net și sedau în vileag că au scris comentarii semnate în numele altora la texte careoricum nu interesau pe nimeni! Atâta mai poate literatura? Cum să-i explic luiUn Cristian că refuzul lui de a le permitepoeților publicați de editura lui să facă parte cucâteva texte din Cele mai frumoase poemedin 2011 nu are nici o legătură cu literatura, cu promovarea din toateputerile a poeziei? Că le face un deserviciu și strică un lucru pe care tu și cu mine nu îlfacem decât pentru ca poeți buni de azi să afle unii de alții și pentru capublicul să-i descopere pe aceia care sunt aproape anonimi? Că lezează,amenințând în legătură cu drepturile juridice pe care le are asupra textelorscoase la CDPL, taman cele mai importante drepturi ale unui autor, cele morale?Din ce gaură au ieșit oamenii ăștia? Câtă minte și câtă demnitate să ai să spuiatâtea minciuni grosolane câte s-au spus despre mine de când sunt aici? Crezică atunci când vor fi evidente pentru toată lumea reușitele mele (și) catraducător, își vor înghiți cuvintele? Cu siguranță că nu, vor inventa altceva,vor descoperi că am tradus toate cărțile pulbere de beat și de drogat, căvorbește altcineva prin gura mea limbile pe care le știu, mă vor demasca pentruceva făcut în școala primară. Marea problemă a românilor, azi, e că nu aurușine. Românii se rușinează când sunt săraci și disprețuiți, dar nu când suntmincinoși și canalii. Nu știu ce anume a extirpat din fibra noastră intimă cevaatât de important, dar sper ca ai noștri să redescopere sentimentul ăsta într-ovreme. (Exagerez, cuprins cum sunt de mânie – știm amândoi atâția oamenidecenți și drepți care nu se potrivesc descrierii ăsteia, dar alcătuiesc ominoritate discretă și, prin urmare, neglijată.)

Câtdespre englezi, despre care, iată, ți-am vorbit atât de puțin, să-ți spun cămi-au dovedit în destule ocazii că sunt mai puțin disprețuitori șiautosuficienți decât credem în general. Și mi-au fost contrazise prejudecățileatât la familia Hamilton din Lordington, unde am devenit un apropiat algazdelor mele (în special cu domnul John Hamilton, profesor la o universitatedin Japonia, un englez de modă veche pasionat de trandafiri, am vorbit despre osumedenie de lucruri), cât și în diverse contexte în care am fost primit decătre oameni de toate felurile (nu mai vorbesc de generosul, caldul, gentilulStephen Watts), unii fără nici o legătură cu artele. Duminică am avut o lectură,cu acompaniamentul uimitoarei Monooka, cu care m-am înțeles din nou excelent. Ne-ampregătit cu entuziasm, iar în Torriano Meeting House din Camden, unde am avut ojumătate de oră de muzică și poezie, am primit multe zâmbete și îmbrățișări cedepășeau obișnuita politețe englezească. Poate că e o problemă, din punctulnostru de vedere, cu egoismul, sau cu proverbiala lor „răceală”, adică exhibarea sentimentelor e privită ca un tabuși, poate, o slăbiciune, dar cu siguranță nu sunt, din punct de vedere afectiv,niște brute. Sunt doar precauți – și par că ar ști mai multe în individualismullor tensionat și ursuz. E nu doar o opțiune culturală, ci una de viață,asumată.

Târziuîn noapte, Meg, violonista îndrăgostită de muzica din Balcani, ne-a pus săascultăm Elgar, iar la sfârșit m-am trezit că-i spun surâzând: „Dacă ați arăta mereu pasiunea asta,ați fi cea mai măreață nație de pe Pământ.” Mi-a răspuns scurt: „Cine, noi, englezii?” șia continuat să-și butoneze iPodul, în vreme ce lumina înecăcioasă a lămpii îialuneca prin părul blonziu, către un umăr fin, obișnuit mai mult cu mângâiereaviorii.

17ianuarie 2012

Londra

How much we will miss you, Miss Peaches

2012-01-21T07:16:00.000+02:00

În sfârșit!

2012-01-20T06:35:00.003+02:00

Gellu Naum, The Voyage with Stelică

2012-01-18T04:57:00.000+02:00

The lips of the lamb were bleedingin the evening chill

when I saw the sun glowing above thesun

I was stepping gingerly on the furby the foot of the bed

I had a buddy Stelică with an auraof beauty

all around him lizards slithered

dressed in lucent gold

this was called friendship and in itadolescence was rotting away

strands of wire glowed on ourfingers and wire words whimpered

in our mouths

we were talking calmly as crickets

when wrapped in his own spaceStelică died

I was stunned as I thought of hisunavoidable journey

toward the delta where the greatriver piles up human ruins

it was raining beneath our suppertable

the sun was hiding all alone andStelică’s brothers were approaching

pushed on by a surge of love

through the thick fog of the end

shrouded in untanned skins they weresinging into their fists

they came to free Stelicăfrom the zinc ship and to wash his bones

but he waswhole unrotten gone to metal

they kissedhis breastbone at dew time

but he hadthe pallor of death white horses werecoming

and covered him with leaves

better hadthey pulled a small curtain over his eyelids

sufficienthis death for his mother’stears and from his cradle

he’d been reading a book of prayer

an old man washed plums and gave themto him

and he stopped reading

he said to his mother “suckleme for the last time

since I wasa child I loved to be suckled”

now we wereboth walking in the birth lands and ravens were circling

pitifuladolescents we were wandering about

and allaround us souls were bemoaning “whoare you

from yourchildhood who are you

if you don’t even have the words to tell uswho you are

who from your childhood are you”

I taught him to say

“ladies and gentlemen let meintroduce myself, Stelică”

we were two wretched adolescents hedead from childhood on

we were living in the backwoods trees were growing on us

their branches gave us shade

we were walking together through thefog of a prenatal swamp

we were asking after a certainBacuta but no-one knew of him

Stelică was lain out well in a church on a table he wasnear on floating

in his zinc ship edifying our aggressive brotherliness

at dawn some 2000 roosters weresinging out their Psalm

each of us took his lover by thehand we were celebrating

our goldenweddings

we felt a delicate anxiety a fecund defness

and here we were carrying our brideson our backs to the altar

they sensed a slight shudder theysensed their wombs wetting

they sensed the moon crumbling intoa thousand threads

and hiding in the grass

we were chewing dirt together withthem the amazon brides

architects of our shadows

invented by the wind

with necklaces of lead

the gaze of each of themsubstantiated each of us

star reconciled with silence

through signs of darkness

the ends of the nights was slowlycoming

the passing wind wrote on the wavesand pushed us ashore

we slithered the best we couldtoward the fires that had been lit

in the courtyards

many years have passed sincethen I had evidence of bitter agony

and I stayed there shattered

my hat fallen in the dust

o how long it has been since I sawthe sun glowing above the sun

Translated from the Romanian by

Stephen Watts & Claudiu Komartin

Poesis internațional, nr. 7

2012-01-15T18:01:00.001+02:00

PI nr.7 pt site

The Tate Modern Poem

2012-01-10T01:11:00.000+02:00

Everything I hear makes me feel frightened byChina

Asia’s vagina

dentata

They’ve got lots of machine-guns

& they still use them

On stadiums: TATATATATATATATA

Dissidents cooked like a Sichuan hotpot,

beautiful minds forced to applaude & tonod

before the Red ideology pimps

who swallow artists & poets like fried shrimps.

Don’t bury WeiWei under his Sunflower Seedshill,

on this ocean of porcelain grains we willkneel

knowing our lives are no better than those of scrods

and we’ll ask for forgiveness to the beast-headedgods.

O jucărea englezească

2012-01-08T03:37:00.000+02:00

soulfood against

working-class austerity

kitchensbringing together

people and flies

tastyexotic prayers

enormousfeasts of words

hanging in the thin air

like scissors in barber shops

hair

long black hair inmy pasta

poetrysoup

novelsfor vegetarians

rotten monologue shish kebaps

let meknow if my mouth makes you angry

if my hunger is out of line

stop eating!

stopdrinking!

stop breathing!

don’t tell meprocessed art is the future

don’t tell me an iron stomach

isall I need

asparaguspreconceptions (ap)

rhubarbinferiority complex (ric)

turnips& carrots syndrome (tcs)

salvationthrough fancy cooking!

dieticians are the new priests!

good night sleep well

my beautiful food

A treia scrisoare către Radu

2012-01-05T04:25:00.000+02:00

Dragul meu Radu,

aici nu poți zări nici o stea,doar avioanele brăzdând cerul în toate direcțiile cât e ziua de lungă (maipuțin, poate, între miezul nopții și patru-cinci dimineața). Ori de câte ori leprivesc, se activează în mine amintirea unor viziuni vechi și dureroase, caremă vizitau când îmi era cel mai rău. Un fel de mistică a accidentului, laantipodul scenariilor rafinat sado-maso din Crash.Sentimentul atât de prezent al catastrofei, imaginile derulate cu repeziciuneîn fața ochilor, atât de reale încât mă întrebam de unde vin și ce vor maismulge din mine. Avioanele în flăcări, panica din momentul impactului. Țipetecasante, corpuri fragile făcute pulbere. Ciudata eliberare simțită odată cuepuizarea scenariului morbid (pe care degeaba încercam să-l transcriu pentru a-iîmblânzi ecourile – nu ieșea niciodată mai mult decât o copie încețoșată, oscenă privită printr-un geam împâclit). Nu mă pot abține, acum că toate asteasunt în urmă și a rămas doar un zaț,să literaturizez ceea ce era atât de personal și de presant încât orice gestcare să le transfere în estetic, în artizanalpărea o jalnică evaziune. Iar eu, omul cel mai demn de dispreț.

M-am chestionat deseori în aceștizece ani de când scriu poezie de ce o fac – și până unde voi putea întindecoarda. Dacă nu voi ajunge cumva și eu ca unul dintre acei scriitori pentru acăror operă de tinerețe avem cea mai mare admirație, dar care, la un momentdat, s-au blocat, așezându-se confortabil într-o formulă care, cu timpul, le-aconsumat forța și inventivitatea (sau acea disperatăvitalitate pe care a ilustrat-o, prin tot ce a lăsat, Pasolini), devenind,după cum spune Angela într-un poem de o luciditate crâncenă: „profesioniștii rezistenței la scris”.Pentru mine, când nu a fost ispășire(un cuvânt mare, știu, și poate mai încărcat religios decât mi-aș dori), poeziaa funcționat ca un instrument de mare precizie împotriva comodității și arenunțării. Am început să scriu pentru că simțeam o urgență ce nu se lăsanegociată sau pusă deoparte și am continuat să o fac dintr-un refuz de a măîngropa de viu. Nu aș vrea să se înțeleagă că reiau clișeele (atât defolosite încă) legate de motoarele cele mai puternice ale scrisului (poeziacare „se naște din suferință” și altele la fel de lipsite derelief), ceea ce ne împărtășim noi are un sens pe care ar fi păcat să-lexpediem atât de superficial. Am citit recent o carte de eseuri a lui JohnBerger al cărei titlu se potrivește ca o mănușă poeziei tale din ultimul timp,precum și, poate, propriilor mele căutări: HoldEverything Dear. O formulă care vorbește despre supraviețuire șirezistență, și despre disperarea imposibil de îngenuncheat, chiar și atuncicând viața te-a jefuit de tot ce aveai mai scump (contextul este însă, laBerger, unul politic: dramapalestinienilor și, într-un sens mai larg, a celor „umiliți și obidiți”).Năzuința asta de a ține aproape ce ți-e mai drag poate da sens, făcându-te sădepășești povara singurătății și a plânsului de milă. Iar arta (y compris literatura) ca lucrare neîntreruptăasupra ta însuți, se face nu din suferință,ci în pofida ei. Convertindu-se (nupoți să nu simți asta când citești mari poeți chinuiți ca Trakl, Sylvia Plath,Alda Merini sau Mariana Marin) într-un triumf asupra durerii și suferinței.

Scrisul nostru trebuie să însemnemuncă și perseverență în tot ceea ce scrutăm și iubim. Dorian Branea m-ainvitat săptămâna trecută la un lunch încare am discutat despre proiectul pentru care sunt aici, iar în mijloculdiscuției politicoase și tatonante cu David Constantine, care editează Modern Poetry in Translation, am fosttranșant și i-am spus că poezia înseamnă autodisciplină și muncă. Am mai spuseu și alte lucruri directe și, probabil, (din punctul de vedere al englezilor)la limita impoliteții, dar am simțit că el – poet și profesor la Oxford,prieten cu Marin Sorescu, al cărui partener de lecturi și lansări i-a fost înAnglia anilor ’80 – vorbea, dincolo de inevitabilul balet al discuției formale(care pe mine mă cam irita), aceeași limbă. Asta cred că nu au înțeles mulțioameni din generația noastră (ca și, de altfel, din generațiile care ne-auprecedat): pentru a fioriginal e nevoie de muncă și dedicare, de un efort continuu, îndârjit.Scrisul înseamnă perseverență. Chiar și atunci când nu scrii cu lunile, scrisulîși face treaba în tine. Și mai e ceva: orice calitate tehnică în poezie trebuie câștigată cu sudoare. Când Cis a scris prin 2004 despre mine că scriu „cu sânge”, m-am gândit puțin încurcat la povesteamicrobistului care i-a scris lui Hagi (câștigând astfel nu știu ce concurscinic și stupid) o scrisoare cu sânge. Sânge adevărat, scos cu seringa dintrupul lui tânăr pentru a convinge un fotbalist celebru că îl adulează. Vreausă rămân îndeajuns de treaz ca să nu ajung ca amărâtul acela fanatizat. Cusângele care ne trece prin vene sunt lucruri mai bune de făcut. Cu celălaltsânge, însă, nu.

Îmi scrii despre prietenie cuaceeași pasiune cu care discutăm de fiecare dată despre M. Ivănescu, despreMadi, despre Virgil și despre toți oamenii care ne-au însoțit în devenirea noastră,și e ca și cum am sta de vorbă din nou despre toate lucrurile fără de careorganizarea mea interioară ar fi mult mai șubredă și mai lipsită de temei.

Trebuie să încep prin a-ți spunecă sunt puțin încurcat în fața acestei sintagme oarecum improprii, „prietenie literară”, poate și fiindcă pentrumine literatura nu poate fi desprinsă de prietenie. Nu cred că am prieteniapropiați, dintre aceia cu care comunici și îți împărtășești descoperirile,frământările, mișcările de profunzime, în absența literaturii. Un cinefilînrăit care nu pune mâna pe cărți nu mă interesează. Un muzician (sau un meloman)care nu citește defel poezie pierde ceva esențial. Gândește-te la un artist multivalentca Mitoș, pentru care scrisul, muzica și artele vizuale nu pot fi despărțite.Toți prietenii mei din ultimul deceniu sunt oameni în viața cărora literatura evie, lucrează și îi menține treji. Cu ei pot vorbi orice, și cred că nu e înasta neapărat un soi de exclusivism: doar în prezența limpezitoare a cărților citite, împrumutate șidezbătute mă simt eu însumi. Iar asta nu înseamnă că trebuie să vorbim cusobrietate și pedanterie despre scriitori dragi, despre personaje și poeme carene stăruie în minte. Nu oficiem nici un cult în care doar „inițiații” pot pătrunde. E o sărbătoare, una dintrepuținele de care mă pot bucura de-adevăratelea, pentru că tot ceea ce culegemdin cărțile altora și ceea ce scriem la rândul nostru, lucrurile pe care letrăim și încercăm să le păstrăm prin acea curioasă activitate numită artă (dupăcum ar spune Leonard Cohen) sunt întotdeauna mai bune decât noi.

Și cred că mai e un motiv pentru care sunt mefient față de prietenia literară – iar acesta este foartepersonal și subiectiv. Aveam acum câțiva ani o lectură la cenaclul Euridice,care se mutase deja la Muzeul Literaturii. Era, deci, pe la începutul lui 2005.Stătusem o săptămână la m.i. după terminarea zilelor „Iustin Panța”, prinnoiembrie sau decembrie 2004, noi doi încă nu ne descoperiserăm încă, deși credcă Andrei Terian ne-a făcut cunoștință chiar în toamna aceea. Tu păreai mairetras, eu eram vraiște afectiv și nu mă puteam fixa pe nimic. Atunci am șitras o ceartă cu Teodor, fiind amândoi încinși destul de tare de vodcă, înbărulețul de pe Moscovei care astăzi nu mai există. Ei bine, la Euridice amcitit poemul pe care i-l dedicasem lui m.i., scris voit în felul său, dar cu dicțiaproprie poeziei mele de atunci. Îmi amintesc cum, în seara ploioasă, am ieșitîn oraș (urma să mă întâlnesc cu Bogdan Arizancu), iar m.i. mi-a spus, cumstăteam în prag, cu zâmbetul său ironic-ștrengăresc: „Domnule Komartin, vă rogsă scrieți în seara aceasta o odă la m. ivănescu”. Ceea ce am și făcut, i-amarătat poemul când m-am întors, iar bucuria lui a luminat întreaga încăpere, cutoate că nu era o odă, ci un poem simplu și melancolic ce plutea prin cețurilesibiene („ploaie, vorbe neînsuflețite”). După ce am citit la Euridice (undeștii bine că Marin Mincu nu mi-a arătat în anii aceia nici cea mai micăsimpatie, ba dimpotrivă), unul dintre primii care au luat cuvântul a fostSociu, care venise montat împotriva mea, spunând că noi doi „am avut oprietenie literară” (subliniind celdin urmă cuvânt), dar că l-am dezamăgit și că poemele pe care le-am citit nu auvaloare, că m-a „înghițit” și pe mine, ca pe atâția alții, poezia lui MirceaIvănescu. M-am simțit trădat, eu credeam că suntem prieteni, și nu că avem oamiciție bazată pe citit poezii și băut la festivaluri, astea știm amândoi câtvalorează. Supărarea lui era că din cauza mea n-ar fi luat premiul pentrupoezie la Luceafărul, fiindcă eu nui-aș fi transmis lui Marius Tupan un grupaj pe care mi-l trimisese (ceea ce euchiar făcusem, dar Tupan avea alte planuri)… Așa că, de atunci, asta a sunatmereu pentru mine ca un pahar pe jumătate gol. Asemenea amiciții am mai avut,dar s-au terminat mereu urât, cu reproșuri sau cu atacuri murdare și deneînțeles pentru mine. Însă prietenia e opusul acestor alianțe sau apropiericonjuncturale. Cu prietenii poți să nu te vezi cu lunile, iar când îireîntâlnești, afecțiunea și firul gândurilor se reînnoadă din locul în care lelăsasei. Prietenii nu te atacă din senin în reviste sau pe site-uri, ca bietulVlașin, ci vin la tine și lămuresc din trei vorbe ceea ce părea neclar saualienant în raporturile dintre voi, și totul continuă cu un și mai mareatașament. Prietenii nu cer nimic la schimb și oferă întotdeauna fără să laseimpresia că ar fi făcut-o. Și fac toate astea cu dragoste, în conturul lor de răcoare.

Numai că aici intervine ceva omenesc, prea omenesc, cum esterivalitatea. Între doi scriitori, și poate mai ales între doi poeți tineri,există întotdeauna amestecul acela de solidaritate (fiindcă nimeni pe lumeaasta nu te poate înțelege mai bine atunci când poezia e tot ce contează pentrutine, și ai renunța la orice pentru ea) și concurență (deși întrecerea asta eîn primul rând cu tine, se întâmplă la un moment dat o ciudată proiecție carete face să-ți dorești să fii mai bun decât ceilalți alături de care înaintezi).Așa a-nceput prietenia mea cu Dan Coman. Eram amândoi la Ipotești și a fostnevoie de un poet mai vârstnic decât noi, și un mare generos, pentru caprietenia noastră, care ne știam până atunci doar din reviste, și careîmpărțeam premiul „Mihai Eminescu” pentru debut, să pornească cu dreptul. IoanFlora a stat o jumătate de noapte în camera noastră (afară erau niște nămețiuriași, iar câinii lui Eminescu se jucau prin zăpadă, făceau tumbe, săreau dupăfulgii cât pumnul), preferând compania noastră celei a vechilor lui camarazi,și ne-a vorbit despre poezie, despre prietenia cu Nichita, despre întâlnirea cuBogza, petrecută pecând avea vârsta noastră. Și atunci am înțeles de ce ținea atât de mult Madi lael. Ca și în cazul ei, moartea lui Flora a lăsat un gol, toată energia aceeaextraordinară, tot talentul pus în slujba poeziei, imensul depozit deîntâmplări și de amintiri pe care îl purtau cu ei s-au pierdut. Poate că nu erău că avem schimbul ăsta de scrisori, în felul ăsta am putea fixa măcar câtevadintre lucrurile importante pentru noi, măcar niște umbre chinezești alefaptelor noastre, ale întâmplărilor pe care le-am trăit – și le vom mai trăi.Eu oricum nu aș fi în stare să țin un jurnal, mi s-a părut mereu (în ciudafascinației pe care o exercită asupra mea jurnalele lui Pavese, Gombrowicz sauPessoa, aceste mari cărți ale literaturii universale) că nu e un gest care mis-ar potrivi. Dacă aș fi avut suficientă răbdare pentru asta, m-aș fi apucatpână acum să scriu proză.

Deplângi înscrisoarea ta lipsa de empatie și de „organ” pentru prietenie a unor scriitori și invoci exemplul unuimare ambițios atras de funcții și demnități (al cărui elev zelos, arivistulpârâcios DCE, a arătat în ultimul timp cu vârf și îndesat ce caracter are). Înplus, mă ferești de eroarea pe care aș fi fost tentat să o comit afirmând că,prin natura profesiei lor, criticii literari sunt mai puțin deschiși cătreprofesarea prieteniei: exemplelesalutare ale lui Matei Călinescu, Lucian Raicu și Valeriu Cristea, atât deafectuoși față de literatura prietenă, dar și față de ființele în carne și oasecare o scriu, contrazic această prejudecată. Nu i-am văzut niciodată pe MateiCălinescu (pe care l-am întâlnit o singură dată, la București) și pe MirceaIvănescu împreună, dar știu că prietenia lor a ținut mai bine de o jumătate deveac și că legătura dintre ei a rămas intactă până când Matei (cu câtă dragosterostesc Raluca și Teodor acest nume!) a plecat dintre noi. Iar după felul încare vorbesc și astăzi scriitorii din generațiile mai vârstnice, ca Nora, despreLucian Raicu și Valeriu Cristea (care nu au avut parte niciodată de cariera șioportunitățile lui Manolescu și Simion,iar asta poate că i-a salvat), am convingerea că ei au fost niște oameni cu uncult al prieteniei și, prin urmare, cu un devotament rar pentru literatură,deopotrivă ca profesiune și ca vocație. Așadar, nu numai poeții pot să trăiascăîntru prietenie, după cum nu doar criticii pot fi incapabili să o simtă (doarcitim amândoi cu pasiune blogul cusurgiului LIS).

Pentru mine, întâlnirea cu Mariana Marin – cele șase-șapte lunidinainte de dispariția ei, de-a lungul cărora am simțit-o atât de aproape – afost una dintre marile mele șanse. Tot ce am învățat de la ea despre poezie,despre ce ai de făcut ca să rămâi tu însuți, despre compromisurile care trebuieevitate, felul în care îmi vorbea despre prietenii ei plecați, Mazilescu șiBossert, toate astea vor lucra în mine pentru totdeauna. Madi a fost însă, înmărinimia ei dusă la extrem, și o mare risipitoare. O poetă născută cu morbulautodistrugerii. E, poate, o lege secretă la mijloc, căreia nici ea nu i s-aputut sustrage.

Înainte de Madi, am mai avutnorocul unei întâlniri formatoare, pe care nu voi putea niciodată să o trec subtăcere. Ceea ce a făcutpentru mine Octavian Soviany, profesorul meu de română din ultimii ani deliceu, nu poate fi măsurat obiectiv (și unde mai pui că nu am aflat decât maitârziu ce scriitor valoros este O.S.). Fără el, care să-mi aducă să citesc totfelul de cărți ale unor poeți bizari despre care nu auzisem până atunci (șiastăzi știu pe de rost poemele din ÎntunecatulApril de care eram atât de îndrăgostit), și fără Mihaela Cosma, un dascălîn sensul deplin – și poate pierdut – al cuvântului, prima răscruce a viețiimele (când, la 18-19 ani am înțeles că destinul meu este să scriu și să traduc,și nu să fac teatru) ar fi fost traversată mai lent și mai șovăielnic, și poatecă nu aș fi ajuns să ard etapele în felul în care am făcut-o la vârsta aceea; cu siguranță nu aș fidebutat la nici 20 de ani cu o carte în care mai găsesc și astăzi lucrurisurprinzătoare. Dacă aș fi întâlnit în facultate măcar un profesor ca Sovianyși Cosma (franceza pe care o știu și acum i-o datorez ei), aș fi continuat cuobstinație cursurile acelea care simțeam că îmi risipesc timpul și mă țin înloc. Apoi l-am descoperit pe Ioan Es. Pop și antologia sa, Podul, care tocmai fusese publicată. Lui i-am trimis câteva poeme,iar Ioan a scris despre ele în Ziarul deduminică (imaginează-ți mândria mea, încă nu terminasem clasa a XII-a și unasemenea poet mă lăuda), unde aveam să scriu chiar eu câțiva ani mai târziu.Ani în care am călătorit ca un halucinat, și am ajuns să umblu alături de poetulIeudului fără ieșire în atâtea drumuriprin țară (de neuitat slam-ul acelamoderat de tine în aprilie 2006, cu Ioan Es., Ștefan și cu mine caprotagoniști), dar și la Madrid sau la Göteborg,descoperind cum se aranjează lucrurile de la sine chiar și în mijlocul celuimai mare brouhaha.

Urmându-l pe Bloom, spui că „literatura devine viaţa în cea maiînaltă manifestare a ei”.Știi oare cât m-a bucurat că ai scris (și cât de aplicat și de afectuos aifăcut-o) despre Errata lui GeorgeSteiner, pe care am purtat-o cu mine o vreme ca pe un talisman, citind șirecitind din ea cu creionul în mână, încântat de toate lucrurile pe care leașezase acolo Steiner? Lafel de mult pe cât m-a bucurat că, într-un e-mail recent, Răzvan îmi vorbea cu însuflețire despre Existența tragică alui D.D. Roșca, o carte fundamentală pentru el, la care se întoarce acum,redescoperind că diferența dintre o mare viziune și prostie stă numai lanivelul tensiunii insuportabile pe care prima o păstrează în subtext permanent,pe când prostia e doar senină și agresivă. Iar de prostie m-am tot lovit înultimele zile din 2011 citind ce scriu pe net tot felul de binevoitori dințară. Oamenii ăștia parcă s-ar fi născut să urască tot ceea ce nu le seamănă.Știu că ar trebui să-i ignor, dar ego-ul, hélas...

Aici bate cumplit vântul, amlăsat deschis geamul în bucătărioară și parcă ar lovi cineva de ore bune cupiciorul în ușă. Să-ți mai spun, în câteva cuvinte, despre Crăciun, pe carel-am petrecut destul de seren împreună cu Stephen și Cristina, cu volumeledevorate în nopțile dintre 24 și 27 (mai multe antologii de poezie britanică șiamericană, Bro al lui Sorokin,autobiografia lui Gandhi și alte lucruri de preț), cu traducerile din Bogza, decare sunt mulțumit, apoi au urmat două zile în West Sussex, la conacul familieiHamilton din Lordington, desprins parcă din Rămășițelezilei, și Revelionul împreună cu Adina și Gusti, care au stat la Londra,undeva pe Brick Lane, de vineri până luni, și în compania cărora am avut nișteperipeții pe care le vom ține minte – urmate de o binemeritată recuperare.

Au fost zile încărcate și extenuante,zile în care am umblat ca prin vis. Așa se face că termin scrisoarea asta laaproape o săptămână după ce o-ncepusem, cu gândul la tine și la ai tăi, și îțiurez – ne urez – să avem un an în care să facem lucruri mai bune, mai frumoase& mai adevărate decât în toți anii care au trecut.

4 ianuarie 2012

Londra

Angela Marinescu, Attraction

2012-01-04T11:56:00.000+02:00

a literary critic wrote some

thirty years back

that i had an inner force

& would

in the end

manage to convince

i didn’t convince anyone

& i don’t have an inner force

only when i get into a fight

over nothing, like the fact

that all poets believe in friendship

as they do in God

it’s only i who don’t believe

& that’s the reason i’m fighting

& have no friends

maybe just some women

but this with the women

doesn’t count, is different,

a cold world outside one even colder

& i myself am put in fear

by men as friends

right where they most attract me

like a shot of vodka

infected by blood

Translated from the Romanian by
Stephen Watts & Claudiu Komartin

Geo Bogza, Essay

2012-01-02T19:56:00.000+02:00

How beautiful it was in piatra neamț

The air sharp as the words in apoem by geo bogza

And the mountains ruffled afterthe last storm

Like some while ago on the roughheights of the carpathians

At the bratocea pass with its jagged cliffs

Where the shepherd i met wasmasturbating in the open air

And his dogs were licking thesperm off the rock

He was beautiful that shepherdand how chaste

There on the rough heights of thecarpathians

He was showing the pure way heknew to make love

The seed, like spit, fell on therock: splat

The sheepdogs were swallowing it greedily

Nothing was left behind

And everything was so beautiful, so pure.

Translated from the Romanian by

Stephen Watts & Claudiu Komartin

Mariana Marin, Elegy

2011-12-30T01:26:00.000+02:00

She had been forced to go on living

at life's limits
(and that for quite some time!)
in the terrible young years of the dream
and the hollow wall.
Her soft hair did not fall
across any of this ever,
neither was her walk that of the doe.
Her secret mania and the sickness have though
given her something:
the passion of describing the self from every point
and in depth.
The illness clamped itself one day to her throat so sweetly
that, looking at each other lazily, calmly,
she put a stop to the game
that made her so beautiful

and so mean.

Translated from the Romanian by
Stephen Watts & Claudiu Komartin

Silent Strike

2011-12-27T10:13:00.001+02:00

A trebuit să ajung în Anglia, pe unde a trecut și el nu demult, ca să-l descopăr pe Silent Strike (mai ascultasem, de fapt, piese făcute în colaborare cu alți artiști de la noi, cum ar fi Ada Milea sau Alexandrina Hristov), deși muzica electronică nu e neapărat printre zonele mele de interes imediat. Mă bucură, totuși, că și la noi se fac lucruri care sună atât de bine. Ascultați-l și voi, e pe myspace.

Un poem de G.W. Sebald

2011-12-24T07:41:00.001+02:00

W.G. Sebald (1944-2001) a fost un scriitor și universitar german care a trăit mai ales în Anglia (ca student, la Manchester, între 1966 și 1969, iar apoi, din 1970, ca profesor la University of East Anglia din Norwich). Romanele care l-au impus, După natură (1988), Vertigo (1999), Emigranții (1992), Inelele lui Saturn (1995), Istoria naturală a distrugerii (1999), Austerlitz (2001, tradus și în românește în 2008), tratează tema memoriei umane și alcătuiesc una dintre cele mai admirate opere scriitoricești de la sfârșitul secolului XX. Sebald a scris și poezie, adunată în câteva antologii, recent apăruta Across the Land and the Water (Selected Poems, 1964-2001) cuprinzând, pe lângă poemele traduse de Iain Galbraith din germană, și două poeme scrise de Sebald direct în limba engleză, titlul inițial al poemului intitulat October Heat Wave fiind, după un manuscris păstrat în Arhiva Sebald, 6 octombrie 1997.

Val de căldură în octombrie

De pe autostrada suspendată
care coboară
spre Tunelul
Holland am văzut
discul roșu
al soarelui
ridicându-se peste
orașul promis.

La începutul după-amiezii
termometrul arăta
deja treizeci
de grade & o ceață
albăstruie ca oțelul
atârna peste
turnurile
scânteietoare

în vreme ce la Conferința
despre Climă
care avea loc la Casa Albă
Președintele îi asculta
pe experți vorbind despre
transformarea
algelor în combustibil
nepoluant & eu stăteam

întins în întunericul
camerei mele de hotel
de lângă Gramercy Park
visând prin vuietul
Manhattanului
la un mare fluviu
gonind către
o cascadă.

Seara la o recepție
am stat
în dreptul unei
ferestre deschise
& am compătimit
copacul schilodit
ce creștea în curte
într-un vas.

Practic în întregime des-
frunzit, nu puteai
spune ce specie e
iar pe trunchiul &
crengile sale rănite erau
înfășurate fire
pe care se înșirau
beculețe electrice.

O femeie tânără
a venit la mine
& mi-a zis că deși
în vacanță
și-a petrecut aproape
întreaga zi
la birou
unde, spre deosebire

de apartamentul în care
stătea, avea aer condiționat
& era răcoare
ca într-o morgă. Acolo,
a spus, sunt fericită
ca o scoică
deschisă
pe un pat de gheață.

traducere din limba engleză de Cl.K.

A doua scrisoare către Radu

2011-12-22T09:19:00.001+02:00

Dragă Radu,

acum, când încep această scrisoare, latine deja este joi. Că o încep e un fel de a spune. Am tot scris în capul meula ea (deși unele secvențe se vor fi pierdut, sau răstălmăcit, în schimbulcontinuu și febril de replici pe care îl am cu mine însumi) încă de când amprimit răspunsul tău. Între timp au fost alte plimbări, alte ploi și câțivaoameni cu totul aparte pe care i-am cunoscut și a căror simpatie m-a făcutpentru câteva seri să mă simt mai puțin abătut și înstrăinat.

Ei bine, nu, diavolul nu mi s-aarătat. Și nici inima nu mi-a înghețat încă. Dimpotrivă. Nu cred că sunt șansesă ajung, la capătul acestor luni, să-l joc pe Hibernatus, deși ușor nu-mi vafi. E multă căldură în mine, cât să acopere frigul și umezeala de la suprafață.Care, oricât mi-ar părea uneori de nesuferite, cred că au rolul lor inițiaticprin marele mușuroi londonez. De altfel, în ultimele zile frigul s-a domolit(azi temperatura a atins 13 grade), încât nici oamenii locului, nici păsările(închipuie-ți că aud la ora asta trilurile unei colonii din grădina care-ichiar peste drum) nu înțeleg ce e cu primăvara asta care numai Crăciunul nu-lvestește. Despre Belgrave Square Garden să-ți spun doar că e un părculeț privat, vechi de aproape două secole, decare nu se pot bucura decât rezidenții zonei, și care păstrează într-un colț,chiar lângă ICR, statuia lordului Grosvenor (totul în cartierul ăsta e legat denumele lui și al proprietăților uriașe pe care le deținea), cu un citat dinRuskin: „Whenwe build, let us think we build for ever”...

După cum probabil remarci, măînvârt în jurul cozii neștiind cum să încep să-ți vorbesc despre cartea pe caremi-ai trimis-o de aproape o săptămână, iar tăcerea mea de până acum e unavinovată: galben de invidie, vorba lui m.i., am întors pe toate fețele poemele,încercând să le găsesc slăbiciunile, iar apoi m-am trezit mut, incapabil să-țiscriu ceva care să nu sune câtuși de puțin a laude goale sau să pară fals șiîntortocheat. Cu siguranță nu-ți pot vorbi pe scurt despre poezia ta, care de-alungul citirii volumului m-a trecut prin tot felul de stări, pentru ca la urmăsă mă lase înduioșat și cu ochii împăienjeniți de o așa mare bucurie.

Cum să îți spun, fără să fiulacrimogen și excesiv, cât de norocos mă simt că am citit această carte, acum,înainte ca ea să devină cutia cu descântece în care, deschizând-o, atâția sevor putea privi pe ei înșiși ca pe niște omuleți cu genunchii la piept, niștefigurine de teracotă tremurătoare, gata să-și verse tot amarul și spaimele,pentru a ieși la aer, la aerul curat de afară, mai limpeziți și mai buni.Liniștea pe care o degajă minunatele tale poeme e cu totul paradoxală – fiindcăai pus în textele astea tot ceea ești tu, tot ceea ce țineai ascuns, suferințaaceea care-și conține răscumpărarea. Ai scris o carte de splendide poemeexpiatoare pe care nu le pot apropia decât de poezia lui Mazilescu și de cea alui Cristian Popescu. Nu știu dacă ieși din experiența asta vindecat, dacă acumîl vei putea lăsa în pace, vorba luiCami (deși o mare pace se așterne peste paginile tulburătoare, căciîndrăgostite, ale manuscrisului tău), însă nu am nici o îndoială că unii voravea șansa de a regăsi alături de tine marea liniște îndoliată care e puritateade după dezastru. Acolo tu „spumegi de fericire” alăturide noi toți cei care avem măcar un mort drag căruia îi înfloresc dințeastă rizomi. E una dintre atât de rarele certitudini pe care le avemtraversând în bietele noastre vieți tărâmul de iluzii și apariții înșelătoare cusperanța de mână. Cititorul care te va-nsoți va fi mișcat și tumefiat, va fitorturat și va ispăși alături de tine, dar poate ieși senin ca din acele cărțiminunate care ne-au vegheat sau ne-au adăpostit și în care ne regăsimsperanțele tainice – și de aceea ne strecurăm printre rafturi noaptea pentru ale apuca și strânge la piept preț de câteva clipe. Așa se face că și eu mă simtatât de încurcat să-ți scriu despre acest volum care s-a lipit instantaneu deinima mea (ea și așa secreta tot felul de substanțe noi, mai ceva decât oriceglandă, oho, mai prolifică decât creierul, pentru a face față anxietăților șifrământării mele continue din ultima vreme), încât îmi găsesc cu greucuvintele, dar în același timp mâna îmi aleargă pe tastatură, alertă șiavântată și, ce s-o mai ocolesc: fericită că îți poate face semne de la o așamare depărtare. Și unde mai pui că, pe lângă versurile tale care râcâie directvenele inimii, există și meta-poemele în proză în care ești tot tu, la fel de lucidși de blând, de cumpănitor și de devotat celor pe care-i iubești (iar tuiubești ca un ermit printre oameni), și unde cultura se contopește atât denatural cu faptul de viață cel mai simplu, în care știi să găsești întotdeaunafărâma de sublim. Dacă tu credeai că fragmentele acestea în proză vor funcționaca niște momente de respiro după versurile rânduite în terține dureroase șimângâietoare, aici te înșeli. E drept că în ele introduci mai mult elementulbiografic și sunt oglindite încercările de a te detașa de feeria cumplită încare te-ai cufundat (rezultatul fiind o întreagă arheologie poetică demnă de unmaestru), dar cartea asta nu își măgulește și nu își momește nici un momentcititorul, nu-l leagănă în vorbe de conveniență. În vreun locșor confortabil.Nu.

Vizionarismul lui Goya șiimersiunile onirice zdruncinătoare ale lui Cristian Popescu din Caiet de caligrafie și de citire, dar șistraniile și neașteptatele imagini din FamiliaPopescu stau, în Iubitul tău mortul(pe care îl prefer, acum, celeilalte variante de titlu) sub semnul mazilescianal acelui vers extraordinar (ce catalizează parcă, peste un veac, versuleminescian): „te-am sărutat eu mortul”. Dialogul tău cu poetul acestaîncă atât de nedreptățit și uitat de mulți îmi confirmă încă o dată bănuialamai veche că marea poezie pe care o poate face (și iată c-o face!) generația noastrăeste în continuitate, și nu înruptură. Va fi liniște, va fi seară,de-acum, pentru pluriversul care e FamiliaVancu.

Aștept nerăbdător (iată că mi-aifurnizat și tu încă un motiv) să ajung acasă, iar la începutul primăverii să descindîn Sibiu, unde vom sta să plănuim apariția antologiei Berryman și publicarea(până în iunie, la Bookfest) a cărții tale. După volumul lui Răzvan, e cea maimare satisfacție pe care o resimt la gândul editării unei cărți împreună cuAna. Și apoi, spre toamnă, va fi rândul lui Gabriel, cu grozavele-i poeme dedupă Până mereu...

Pentru mine să nu-ți faci griji.E și ăsta un test, dar unul destul de lejer, în fond. Nu trebuie să fac cineștie ce munci pentru care nu-s pregătit ca să mă întrețin, nu am un program fix,deci încerc să mă consider și eu – așa cum mă vor fi privind alții – (ca pe) unnorocos. Atâta doar că eu nu am prea știut niciodată cum să iau lucrurile bunecare mi se întâmplă. E, poate, o infirmitate de-a mea. Lucrul la traducerimerge destul de greu, dar merge, întâlnirile cu Stephen îmi oferă, de fiecaredată, prilejuri de a descoperi și de a învăța lucruri noi. Omul ăsta e unpoet și un traducător foarte bun și extraordinar de dedicat – deși am impresiacă nu e apreciat la adevărata lui valoare, într-un loc în care e foarte greu săte impui, și unde diferența dintre un poet cunoscut, premiat,publicat de marile edituri, și unul din afara mainstream-ului,pe care îl știu cunoscătorii de elită, e mult mai vizibilă decât la noi. Dealtfel, dus de Stephen la mai multe întâlniri și lecturi în săptămânile astea,am apucat să văd maniere foarte diferite de a înțelege poezia, cercuri literarecare au căutări distincte, reviste foarte bine făcute, dar care nu au oapariție regulată, depinzând de sponsori și susținători care apar sau dispar. Edificil să supraviețuiești aici, și încă mai dificil să-ți faci un nume. Dar nu credcă-ți spun nimic din ceea ce nu bănuiai deja. La o lectură dintr-o sală preamică, în care nu puteai arunca un ac, a Universității Birkbeck, am auzit totfelul de voci, majoritatea nu erau englezi (am ascultat, printre altele, opoetă catalană și una occitană) și apoi am avut o seară plină alături de eiîntr-un bar, am aflat de Giles Goodland, un poet excelent care nu e înprim-plan, dar pe care ar merita să-l citim și să-l traducem, și am făcutcâteva legături și contacte interesante. E interesant ce se întâmplă culiteratura experimentală și de avangardă aici, cu direcții și orientări foartediverse și fertile, la noi lucrurile încep să se miște (dacă mă gândesc la ceface Mugur Grosu, la fetele care au debutat în ultimii ani, cu încercările lortimide de a o coti spre performance,la „zona nouă” sau la „noii barbari”), dar mai avem mult de recuperat.

Tot prin Stephen Watts am dat deantologia bilingvă In Unfriendly Weather,cu patru poeți sloveni de azi, dintre care cel puțin doi cu adevărat buni – mi-aplăcut în special Gregor Podlogar (prezent acum câțiva ani și în Six Slovenian Poets), care e și untraducător foarte activ din engleză. Poate că n-ar strica să ne gândim să facemo asemenea colecție, uite că poezia circulă, iar noi încă nu stăm deloc bine lacapitolul ăsta. Gândește-te ce ar putea însemna să ajungă să fie citite și prinalte părți poemele lui Leac sau Acosmei în engleză, n-ar fi un începutdeloc rău (față de receptarea zero pe care a avut-o acum câțiva ani No Longer Poetry).

Am cunoscut-o mai bine și pe Monooka,o minunată cântăreață și... păpușăreasă, despre care îmi vorbise cândva Răzvan, am făcut împreună un jam într-o seară,ea a cântat la chitară, eu am improvizat, spunând versuri care-mi veneau pe buze înritm de trasor, iar restul a venit de la sine (în aceeași zi în care ea a făcutla ICR, cu o altă tânără actriță originară din Cluj, un spectacol cu Apolodor, pe care și ea îl iubește –pentru copilașii care îl așteptau pe Moș. Eu ar fi trebuit să fiu leul Amedeu,dar m-am lăsat păgubaș confruntat cu răscoala bebeilor care își cam pierduserărăbdarea). A fost una dintre aceleîntâlniri frumoase și rezonante. Cum rezonant a fost concertul ei – undeva pelângă Limehouse, într-o zonă destul de calamitată în care sunt niște studiouripentru artiști –, în care a cântat muzică tradițională din Ardeal și Maramureș,care, da, m-a încălzit pentru câteva ore (s-a lăsat cu ceardaș și multă veselie).

Altfel, să-ți mai povestesc cumîntr-o seară am urcat la-ntâmplare într-un autobuz ce pleca din Sloane Squareși n-am coborât decât la capăt, departe de tot ce știam, noaptea trăsesegrilajul și corpul meu era un moskvitch din ’83 pe care nu era chip să-lacopere vreo prelată, cum am mers (mărșăluitcred că ar fi mai potrivit spus) câteva ore de-a lungul și de-a latul unordistricte de la periferie: Streatham, Mitcham, Tooting, de fapt niște imensedormitoare întunecate, printr-o ploaie mai sâcâitoare decât un nor de lăcuste,forțându-mi rezistența, cu gheata dreaptă străpunsă în dreptul degetului mic...Și-n timpul ăsta, versurile lui Sandburg zăngănindu-mi în urechi – „Let usnudge the steam radiator with our wool slippers and write poems of Launcelot,the hero, and Roland, the hero, and all the olden golden men who rode horses inthe rain”, și eu doar cu fratele asin, și cu furnicile ploii mărșăluindu-miprin păr, izbindu-se de lentilele ochelarilor – și dorința arzătoare de a măpierde numai pentru ca cineva să vină în sfârșit să mă caute.

Cum am ajuns într-un bar cuspecific spaniol (ținut de doi turci ciprioți) și am intrat în vorbă cu fratelemai mare, care era la bar, Mehmet, plecat din Cipru prin anii ’70 („Londra deatunci”, mi-a spus cu nostalgie, „era altfel – trebuia să mergi în TrafalgarSquare ca să întâlnești străini”). Fugise de serviciul militar, ce dura doi ani, iar acumse temea să se întoarcă să-și viziteze rudele ca să nu plătească o amendă decâteva mii de lire. „Ar fi un sejur cam scump”. Originar din Larnaca, Mehmetse lăuda că primul ministru, ministrul de externe și șeful forțelor aeriene deastăzi îi fuseseră camarazi la Colegiul American. „Ce vrei? O insulă mică...”Și asta mi-a amintit de vorba, faimoasă prin toate crâșmele boeme din București,a lui Dinică: „O țară mică... câteva mese”. Și poveștile au continuat: „Alucrat aici o româncă, vorbea turcește la fel de bine ca mine” (frate-său,care vizitase România cu vreo 10-15 ani în urmă, îmi face cu ochiul din parteacealaltă a barului și-mi arată semnul universal al camaraderiei, știi tu, acelape care un ministru de externe mai neexperimentat i l-a făcut regelui Spaniei,ca între băieți). Fata făcuse într-ovreme Istanbulul, iar apoi ajunsese chelneriță în localul acela de la margineaLondrei, iar de acolo o pornise spre Canada sau State... Românii? Oameni deviață, descurcăreți, aveți fete frumoase și săritoare... Mi-a spus asta pe unton prietenos-radiant, cu micuțul zâmbet libidinos al orientalilor. Cam asta eimaginea pe care o avem prin lumea largă pentru oamenii obișnuiți de felul luiMehmet. Atunci când nu suntem hoți, șperți, neserioșii eterni. Cum am putea noisă o schimbăm? Am putea face mai mult prin scrisul, prin viața noastră dereprezentări, prin gândurile pe care le nutrim? Gândurile noastre curate ca oploaie acidă? Curate ca tăciunele („așa e el, negru în cerul gurii”, m-ascuzat Nora de mai multe ori în anii de când ne cunoaștem, surâzătoare șizglobie cum o știi). Ar cam fi vremea, în ditamai satul global, să ne asumăm șinoi, ca români, și altceva în afară de tricolor, sărmăluțe și Dracula. Poate căo depinde și de unii ca noi ca mașinăria să se pună odată-n mișcare.

Ar mai fi atâtea de spus, credcă în următoarea mea scrisoare îți voi vorbi numai despre ploaie (am și-nceputdeja), despre întuneric pătrunzător și despre o inimă la pândă (apropo, amfăcut o achiziție spectaculoasă – TrilogiaGheții a lui Sorokin, cuprinzând romanele Bro, Gheața și 23000, la noi doar Gheața a fost tradus, cu cinci ani în urmă). S-a făcut însădimineață, iar masa de la care îți scriu pare de pâslă, și tastatura e depâslă, ca și draperiile printre care se strecoară câteva raze înghețate de soare.

Și uite că nu ți-am vorbit niciîn scrisoarea asta despre marile teme ale zilei: că în Coreea de Nordrealitatea imită iar literatura, în cea mai sinistră „montare” posibilă a Fermei animalelor, că liderii iranienise comportă în avântul lor nuclear ca niște teroriști sinucigași, că nivelul deinteligență și educație al candidaților republicani îi face pe propriii noștripoliticieni să arate aproape decent, sau că în Norvegia e penurie de unt... Noicu ale noastre, dragă Radule, căci sunt puține bucurii mai mari decât să vorbeștiașa, cu unul care simte ca tine, despre lucruri lipsite de importanță.

22 decembrie 2011

Londra

Ferma animalelor

2011-12-20T13:55:00.000+02:00

Una dintre cele mai puternice și mai vii parabole scrise vreodată. De recitit. Mai ales astăzi.

De la Gaudeamus

2011-12-17T04:16:00.000+02:00

Cam de asta ne-am ținut la târgul de carte Gaudeamus, unde Casa de editură Max Blecher a lansat patru cărți despre care se va vorbi, reușita noastră cea mai mare de până acum. (Filmulețul îl prezintă și pe prietenul nostru George Serediuc, care a debutat la Editura Herg Benet.) Mulțumiri lui Victor Potra pentru filmare, montaj și entuziasm. Vizionare plăcută.

Scrisoare către Radu

2011-12-15T18:15:00.000+02:00

Raduledragule,

fiindcătrebuie să încep cumva, și fiindcă îmi caut cuvintele de câteva zile(e-mailurile trimise de când am ajuns la Londra, având pretextul unor treburice nu acceptă întârziere, nu se pun: cred că ai simțit în ele amestecul deneastâmpăr și exasperare lâncedă – sau lâncezeală exasperată? – care a pus stăpânirepe mine încă din primele zile după sosire), îți voi spune, desigur previzibil, căaici plouă amarnic, plouă ca-n Dickens (știi poate că ultimele lui cuvinte arfi fost: „Fiți naturali, copiii mei, căci scriitorul care a dobânditnaturalețea a-ndeplinit toate regulile artei”). Ei bine, că plouă nu ar finimic, nici nu m-am așteptat vreun moment la altceva, cu atât mai mult cu câtnici în România nu ninge încă, și nici asta nu mai e de mirare de câțiva aniîncoace, ceea ce mă supără este frigul ăsta pătrunzător, pe care în mansardaimpunătoarei clădiri din Belgrave Square îl simt zi și noapte, și poate cătotul e până la urmă în capul meu, dar senzația asta că am picioarele înghețatetot timpul e al naibii de neplăcută. Fiind ăsta un frig cu totul nou pentrumine (nu are nici o legătură de rudenie cu frigul pe care l-am simțit în uneleierni din copilărie în Bucureștiul ceaușist, nici la țară sau, acum câțiva ani,în preajma Crăciunului, prin Pașcaniul încețoșat), el se transferă în stareamea de spirit, de-a dreptul jalnică în prima mea săptămână aici. La asta acontribuit solitudinea impusă de o asemenea rezidență, îmi dau seama acum maibine ca oricând că am nevoie de oameni, de întâlniri, scrisul meu e cel maiadesea reactiv și cere un destinatar (fie el și închipuit) sau o „victimă”. Amnevoie de căldura aceea a împărtășirii (ultimelor descoperiri, idei sauîndrăzneli), de fervoarea pe care mi-o aduce schimbul cu ceilalți (și poate că,scriindu-ți, ceva din asta se va instala aici, acoperind zgomotul ploii șișuieratul nesuferit al vântului – iată cât sunt de egoist, de fapt), „bucuriaimpalpabilă ca aerul” despre care îi scria la un moment dat Blecher lui Bogza, „pecare o respiri într-adevăr”. Uneiastfel de respirații îi duc dorul acum.

Credcă ți-am vorbit despre Londra cu entuziasm după ce am fost aici în mai, mi s-apărut atunci că descopăr o lume fascinantă ce nu mă atrăsese niciodată preatare (nu cât Parisul, asta e clar, orașul visat în copilărie și adolescență șiștiut pe de rost din cărți, filme, afișe: toate amprentele culturaleaccesibile, cu partea lor de falsitate și artificiu). Soliditatea simbolică aLondrei, impresia de masivitate impunătoare, de ideal proiectat istoric, făcutsă înfrunte timpul și să domine – cum să nu mă câștige toate astea? Nu are rostsă-ți spun că mi-am dorit întotdeauna să găsesc măcar o urmă a unui astfel deorgoliu și la români, la noi „care ne-am făurit cultura la umbra mănăstirilor” șicare am fost stavila ce-a oprit puhoaiele asiatice să se reverse pesteEuropa... Mă rog, dăm și noi prin discursurile astea impresia că existăm,cumva. Nu-mi face nici o plăcere să le ironizez fiindcă văd și mai clarslăbiciunea și lipsurile noastre structurale. Pe de altă parte, intrând acumceva mai adânc în tot furnicarul ăsta cosmopolit, ostentativ imperial (oareăsta nu e un pleonasm?) și, în unele privințe, cu adevărat găunos, văzând lalucru mândria britanică, dorința lor de a se detașa net de orice este european (ai văzut pesemne cum s-aextras zilele trecute David Cameron din înțelegerea șefilor de state aleUniunii), trecând așadar de poleiala calpă gen Harrods, încep să am o priviremai nuanțată, deși încă înțeleg atât de puțin din amestecul de putere șislăbiciune al Londrei din 2011 (pe care nu aș vrea, totuși, să o identific cuAnglia în sine, darămite cu întregul Regat Unit, fiindcă există mari diferențeîntre Londra și celelalte regiuni și orașe importante ale țării).

Dincoloînsă de toate observațiile astea destul de abstracte și cam prea generale, trebuiesă-ți mărturisesc că în zilele de explorări în care am umblat la întâmplare,fără hartă sau ținte prestabilite, am avut momente în care am simțit că orașulăsta, cu tot ce are de oferit și cu cele peste 12 milioane de oameni care îl locuiesc,mă amețește și mă agită cum nu a mai făcut-o nici un alt loc în care am ajuns.Nici chiar giganticul Istanbul. Și că trebuie să fii nebun (adică să ai nebuniade a fi cu adevărat conectat la ritmul de viață superurbană, pragmatică,adictivă a timpului nostru) ca să vrei să trăiești aici. De altfel, nu ai ce săcauți în Londra dacă nu-ți dai de lucru (fie că ești unul dintre roboțeii dinCanary Wharf, fie că devorezi cât de mult poți din cultura care se face și se desfaceîntruna în metropolă), nu prea e loc pentru tine dacă nu ești întreprinzător,activ, implicat: o parte a mecanismului. Toți oamenii de pe stradă îți dauimpresia asta, toți trebuie să ajungă cât mai repede undeva și până și bietulturist e purtat de fluviul ăsta uman care nu-ți lasă nici un răgaz. Noapteatârziu, chiar și la ora asta, deasupra Hyde Park și a Belgraviei în care stau –cea mai scumpă și mai pretențioasă parte a Londrei, adică unul dintre cele maiscumpe locuri de pe pământ, după cum mi s-a explicat – se aud sirene șisurvolează furibund elicoptere care mă fac să mă simt ca-n V for Vendetta. Civilitate ireproșabilă, politețe englezească, supravegherepermanentă.

ÎnLondra vei auzi cea mai urâtă, cea mai stâlcită engleză din lume – așa îmiînchipui că se vorbea latina în Imperiul Roman la zenit. Și nu mă refer laturiști, care sunt o specie aparte, îi poți recunoaște aproape întotdeaunaînainte de a-i auzi, ci la locuitorii orașului: nicăieri nu am mai auzitvorbite în proximitatea mea, în magazine, în baruri, pe stradă, atâtea limbi,multe sunt cu totul imposibil de recunoscut (ce rost ar avea să încerc să-midau seama dacă am auzit rostite cuvinte în tamil sau în urdu, în thailandezăsau în vietnameză, în dialecte africane ce sună ca rostogolirea unor pietre zgrunțuroasepe râuri îndepărtate?). Firește, și engleza tuturor acestor oameni veniți dintoate părțile lumii păstrează accente specifice, închizând istorii și destineimposibil de abandonat. Melanjul atâtor limbi cu engleza a dus la o incredibilăvarietate de graiuri hibridizate, de pidginsși creoles, la capătul câtorvasecole de full contact lingvistic,iar rezultatul se vede cum ieși puțin din zonele centrale, dar cel mai tare m-aizbit în Whitechapel, și în special pe Brick Lane, cu Benglish-ul (mixtura de bengaleză și engleză) vorbit acolo, unamestec colorat și plin de viață, fertil pentru poezie (Daljit Nagra a câștigatacum câțiva ani Forward Prize cu niște texte suculente ce transcriau vorbireaasta stâlcită și săltăreață). În schimb, engleza nativilor, corectă, binecântărită și aseptică nu-ți transmite nimic care să poată fi simțit. În spațiul public cel puțin,toți vorbesc la fel – cu diferențele specifice care se păstrează între „clase”și straturi sociale –, nothing to spiceup the language oleacă. Limbajul e funcțional și riguros, da, dar stiff și mohorât ca un majordom pe careîl văd zilnic în drum spre Hyde Park Corner. Nu mi-l pot închipui acasă, stândpe canapea și uitându-se la un meci al lui Tottenham, sau în pub cu prietenii – oare se dezbracă decostumul ăla plin de șireturi, galoane și epoleți? Oare mai e același om? Îmiamintesc filmul acela vechi al lui Murnau, DerLetzte Mann, care anunța atâtea, și în care viața unui om ajunge să seîntrețeasă cu viața costumului său.

Cuexcepția celor de la ICR și a lui Stephen Watts (de care nu am dat decât după osăptămână de la sosire), nu am avut de-a face cu mai nimeni. Am umblat mult deunul singur bătând în principal cartierele Chelsea și Mayfair, dar ajungând șiîn Soho, iar acum știu că iubescparcurile londoneze – dacă în primăvară am petrecut câteva momente de reverieși pace interioară în Kensington Gardens, cu al său Round Pond, și m-a cuceritHyde Park-ul, cu toată omenirea iubitoare de sport care aleargă prin el, întretimp am descoperit și Green Park, și Regent Park despre care îmi vorbise cuînflăcărare Miruna V., într-o noapte am umblat prin Battersea Park, unde am datde Pagoda Păcii, chiar pe malul Tamisei. Are o poveste frumoasă pagoda asta, decare are grijă un călugăr venit de vreo treizeci de ani în Londra, făcând partedintr-un ordin budhist fondat de Venerabilul Nichidatsu Fujii, un om sfânt carea murit în 1985, la o sută de ani. Apropiat al lui Gandhi, Fujii a luptat înanii ’30 alături de Mahatma pentru independența Indiei, fiind totodată împotrivamilitarismului nipon, iar după al doilea război mondial a militat pentru paceși armonie trimițând călugări în toată lumea pentru a construi Pagode alePăcii. Și uite că s-a putut transplanta una chiar în inima Londrei.

Dupăîntâlnirea cu Stephen și prietena lui, poeta italiancă Cristina Viti, mi-a maivenit puțin inima la loc – Stephen e londonez de zeci de ani și mi s-a părut lafel de pierdut ca mine. M-am simțit norocos că îi cunosc, au fost foarte calzicu mine și, în plus, m-au dus într-un anticariat unde am găsit (deși eram campe fugă) câteva minunății. Așa că după zile întregi în care grija mea cea maimare a fost să-mi încălzesc picioarele ca să nu-mi mai fie așa de frig în totcorpul, și începusem să am, în mansarda mea posomorâtă, apucături de nevrotic(ca mâncatul compulsiv în chicineta-nghețată), cărțile m-au salvat încă o dată.O antologie-mamut, din care neapărat îți voi cumpăra și ție un exemplar (Language For A New Century, câteva sutede poeți contemporani din Orientul Mijlociu, toată Asia, Nordul Africii and beyond), un Ashbery (o cartesplendidă, hardcover, din 2009, intitulată Planisphere.New Poems), un roman de Burroughs pe care nu-l știam, și în care înaintezcu prudență (The Ticket That Exploded,făcând parte din Cut-Up Trilogy) șivolumașul lui Stephen de-abia apărut, JourneyAcross Breath, în engleză și italiană (în versiunea Cristinei), a douaparte dintr-un proiect mai mare. Așa că, măcar în privința însoțitorilor mei dehârtie, sunt acoperit. Oricum, cred că mă voi vedea de două-trei ori pesăptămână cu Stephen, pentru a lucra la traduceri și pentru a-mi mai arătaLondra lui secretă. Acum două zile m-a dus într-un loc unde a avut o lectură,aproape de King’s Cross, la Horse Hospital, o veche „clinică” pentru caitransformată acum în spațiu artistic – s-a citit poezie, s-au proiectatfilmulețe (unul foarte special, cu John Berger, pentru care toți de acolo aveauo mare admirație), s-a cântat și s-a performat poezie sonoră, iar oamenii aveaucăldura și ochii luminoși ai celor care vin la Institutul Blecher. M-am bucuratalături de ei și, dintr-una într-alta, vorbind cu organizatorul despre W.G.Sebald (a cărui Austerlitz e unadintre cărțile cu care am venit), am fost invitat la o serată în care vorcomemora zece ani de la moartea lui, cu ocazia asta aflând eu că Stephen îi eraprieten și că se plimbau împreună prin Whitechapel. Cred că lui AndreiAnastasescu i-ar fi plăcut să meargă, nu sunt prea mulți oameni în România caresă știe de Sebald și care să-mi fi vorbit atât de frumos despre cărțile lui.Așa că mă voi prezenta cu Austerlitz-ulîn românește, și poate voi și citi câteva pasaje. Mă interesează mult poezialui, care tocmai a fost tradusă în engleză, voi cumpăra Across the Land and the Water (1964-2001) și poate-i vom face, cuajutorul lui Andrei, un portret în numărul 8 din Poesis internațional. Dar până atunci, mai avem ceva de așteptatpentru ăsta din iarnă, fiindcă tipografia de la Satu Mare geme acum de atâteacomenzi pentru Crăciun.

Oricum,chiar dacă nu mă voi obișnui cu singurătatea asta (care, spui tu, poate fi dincând în când bună pentru un poet, și nu te contrazic), o să încerc să fac măcaro parte dintre lucrurile a căror proiecție mă împingea din spate înainteaplecării. Pe lângă traduceri (care vor fi publicate într-un supliment specialal Modern Poetry in Translation, înurma unei discuții avute chiar în prima zi cu Doru Branea și cu GrahamHenderson, de la Poet in the City), mai e Copiiidin Hamelin, de care nu am uitat, dar al cărui ritm (sau șir) s-a frânt laun moment dat, după a cincea parte, în zilele foarte pline de la sfârșitul luinoiembrie, și încă ceva despre care o să-ți vorbesc la timpul potrivit – dacămi se urnește mâna în acea direcție. Până una, alta, îți voi citi cartea. Nicinu știi cât de tare m-a emoționat mesajul tău și vestea că ai terminat-o (celpuțin o primă variantă, pe care o așteptam nerăbdător), și îți promit că o voiparcurge cu mare atenție – și cu același devotament pentru poezia ta pe carecred că-l cunoști – în zilele ce urmează. Și îți voi scrie din nou, odată ieșitdin labirintul Mortului fermecător,iar până atunci poate că voi ajunge să mă împac cu situația mea de rezident (resimțită penibil și deprimantca un fel de exil).

Iatăcă, adunându-mi gândurile și puterile (neajutate nici de taurul, nici de...),am reușit să-ți scriu rândurile astea, iar cât am făcut-o a fost ca și cândte-ai fi aflat aici, cu mine, și așa m-am simțit pentru câteva ore din nou înpielea scrisului meu. Cât despre Londra: nu se va schimba nimic până în februarie,așa că probabil vom încheia un pact de neagresiune. Iar eu trebuie să privesctotul, îmi scrie Ana, altfel (... și buze, și morminte?).

Den-aș ști că uneori vezi cel mai bine cu ochii închiși.

14 decembrie 2011

Londra

Desenele Sylviei Plath

2011-12-13T03:05:00.010+02:00

Am aflat de expoziția cu desenele Sylviei Plath de la The Mayor Gallery cu totul întâmplător dintr-un articol intitulat "An unbearable lightness" (împrumutând, desigur, faimosul titlu al lui Kundera). Că ești sau nu îndrăgostit de poezia Sylviei, că ți se pare sau nu o impietate să fie expuse schițele astea bucolice și naive în lumina mitului ei din ultimele decenii, cred că nu strică să fie totuși văzute – iată-le și online aici.

Alte poeme de Morten Søndergaard

2011-12-12T06:03:00.009+02:00

Îndrăgostiții

Mă trezesc pe un tărâm unde îndrăgostiții au preluat puterea. Au introdus legi ce decretează că nimeni nu va mai privi vreodată în altă parte, și că orgasmele nu trebuie să se sfârșească niciodată. Trandafirii sunt folosiți ca monedă de schimb, nebunii sunt venerați ca niște zei, iar zeii sunt considerați nebuni. A fost reinstaurat serviciul poștal, iar cuvintele „tu” și „eu” sunt acum sinonime. După revoluție, s-a decis ca cei cu inimile frânte să fie eliminați pentru siguranța celor fericiți în dragoste. Când îmi vor da de urmă, mă voi preda imediat. Călăul e o femeie care termină repede treaba. E iarnă, și eu nu te-am întâlnit încă.

Night Blog

(fragmente)

18/8

Berlusconi și-a făcut un lifting, iar acum zâmbește și își apasă

carnea. Cum ar trebui trăită viața? Scriind o mână de

poeme bune? Încercând să-nțelegi?

Dând un nume spaimei?

Sunt o picătură de argint viu care a ajuns pentru o clipă

în palma lumii.

Poate conștiința e o eroare pe care a comis-o evoluția

în timp ce era ocupată cu altceva. Probabil că e vorba de fapt

despre un alt fel de a privi lucrurile. O privire trează. Poezia: să te uiți

în partea cealaltă în timp ce privești viața în față.

30/9

Într-o zi trăgeam în

niște cutii de conserve și

pentru mai multă siguranță ai îndreptat

țeava puștii spre pământ

dar ea s-a descărcat și glonțul ți-a lovit gheata

făcând o mica gaură-n ea

degetele tale erau la locul lor

și nu era absolut nimic

de văzut, dar tu nu te puteai scutura

de gândul că

în piciorul tău

va fi întotdeauna

de acum încolo un glonț.

Auzi mereu întâmplându-se asemenea lucruri.

3/10

Pământul către pământ. Pământul către aer. Aerul către aer. Aerul către cuvinte.

Cuvintele către cuvinte ce rescriu economia de piață. În formulările proaspete

ale morții, ei spun la BBC că războiul se desfășoară cum ar trebui.

Moartea este o floare cu un miros puternic ce înflorește noaptea.

Bombele cad mai departe.

Către ce să încerci să tinzi în asemenea momente? Caut

un semnal: Horațiu. Ikkyu. Waterhouse. Carson. Virgiliu. Berea de seara.

Marginea rănii. Unde scurte. Voci. Petrolul îmbibând nisipul. Arsenalele.

5/1

Berlusconi cântă că nu trebuie să mă tem. Că voi primi

ușurarea fiscală și că trebuie doar să mă întind și s-adorm. Zâmbetul

lui mă va lumina făcându-mă fericit.

Pentru că războiul e democrație. Războiul e pace. Iar omenirea e îndoială

și încredere oarbă-n cuvinte. Țăruș. Învârte-mă. Învârte-mă din nou și din nou

în ceea ce nu poate fi formulat, nu pot să dorm și rătăcesc desculț

prin apartament. Beau vin, îl citesc pe Fernando Pessoa

și fac cu mâna spre lună.

Stau pe scaun și citesc. Singur în ceața asta de cuvinte.

Traducere din limba engleză de Claudiu Komartin

* Morten Søndergaard este invitatul numărului din iarna aceasta al revistei Poesis internațional

Marin Mălaicu-Hondrari, Ștefan Manasia

2011-12-09T20:22:00.021+02:00

Am auzit/ascultat amuzat ce a fost miercuri la Cenaclul Marin Mincu, cu rizibilul premiu acordat, care îmi confirmă că doamna Ștefania a pierdut definitiv legătura cu literatura de azi. Liga lui Bambulea, în compania căreia domnia sa se regăsește acum, nu cred că are nici o treabă cu cenaclul Euridice condus de M. Mincu la începutul anilor 2000, iar faptul că premiul care îi poartă numele lui M.M. s-a dus la o debutantă care nici nu prea e debutantă (dar despre a cărei carte am scris favorabil, fiindcă mi s-a părut că mișcă ceva în zona aceea a discursului infantil și a traumei pe linia deschisă de Aglaja Veteranyi) în detrimentul celorlalți poeți care ar fi putut fi luați în calcul, Radu Vancu, Marin Mălaicu-Hondrari și Ștefan Manasia, îmi permite să spun cât se poate de răspicat că premiul acesta nu mai are, în felul găunos în care e decernat acum, nici o valoare.

Nu cred că mai trebuie să-i prezint in extenso pe Mălaicu și Manasia pentru că sunt doi dintre scriitorii "contingentului 2000" (vorba lui Octavian Soviany) care s-au impus în ultimii ani (prin Cartea tuturor intențiilor & Apropierea vs Amazon & Cartea micilor invazii). Cărțile noi pe care le-au publicat anul acesta la editura Charmides îi confirmă ca pe doi dintre capii de serie ai generației noastre. La două zile distanță este una dintre cele mai frumoase cărți de poeme citite de mine recent, a primit premiul "Poesis" la Festivalul de la Satu Mare și, în mod normal, va fi unul dintre volumele memorabile – și recompensate ca atare de juriile premiilor importante – ale acestui an. O carte din care îmi place să le recit prietenilor mei (cred că am făcut asta, de la apariția ei, în vreo trei orașe pe unde am ajuns și ne-am strâns) ca din Aurel Dumitrașcu sau din Roberto Bolaño.

Motocicleta de lemn a lui Ștefan Manasia este o carte prin care Manasia nu face un mare pas înainte față de volumul anterior, Cartea micilor invazii, dar arată ca un poet viu, care caută și are un ton și un ritm ce nu mai seamănă cu nimic din ce fac alți poeți contemporani cu care a mai fost din când în când asemănat. Personal, nu aș fi reluat în acest volum lungul poem Ostroveni, după cum aș fi fost mai sever cu poemele mai relaxate, mai anecdotice (sau circumstanțiale) din prima parte, dar ciclurile Motocicleta de lemn și Alevin (acesta din urmă, unul dintre poemele de mare greutate din literatura română a acestor ani) fac toți banii, reconfirmându-l pe Manasia ca pe unul dintre cei mai buni poeți postcoloniali (a se citi: postapocaliptici) pe care îi știu. Deși sper să nu se transforme de acum într-un autor care publică tot la 3-4 ani câte un volum nou, de parcurs (sau de întreținere), pentru că nu e genul.

Iustin Panța (1964-2001)

2011-12-07T03:18:00.012+02:00

Vorbeam nu demult la Sibiu (oraș la care țin enorm și care se confundă în mintea mea cu câteva chipuri, printre care și al său) despre mirările pe care mi le stârneşte poezia lui Iustin Panţa şi îmi dau seama cât de greu îmi vine să răspund invitaţiei prietenilor mei de la Euphorion şi să scriu despre poet – atât o perspectivă critică rece şi tăioasă ca un bisturiu, cât şi una afectivă, o evocare ce l-ar putea prezenta pe om şi pe poet în lumina prieteniei, îmi sunt imposibile. Că îl simt pe I. Panţa la fel de apropiat şi de prieten ca pe M. Ivănescu, Virgil Mazilescu, Mariana Marin sau Cristian Popescu, de cărţile cărora sunt atât de ataşat, mi-e foarte limpede de fiecare dată când deshid Obiecte mişcate, antologia completă, dar atât de puţin cunoscută, în două volume, de la Vinea. Am îndrăznit, în anii în care am fost la Sibiu şi am participat la discuţii ce aveau în centru poezia lui Panţa, să formulez o serie de lucruri, de observaţii şi opinii critice, prin care încercam eu însumi să-mi explic strania fascinaţie pe care a exercitat-o pentru mine, la momentul descoperirii sale, discursul tânărului poet 90-ist, de la superbul său volum de debut până la cartea scrisă împreună cu M. Ivănescu, pe care sper ca poeţii cei mai tineri să o descopere cu bucuria cu care am făcut-o şi eu în urmă cu şapte sau opt ani, şi mai departe, către Banchetul şi Manual de gânduri care liniştesc / manual de gânduri care neliniştesc, cărţi de investigaţie poetică pe viu, în care I.P. începuse să formuleze, prin modalitatea asumată a unei filosofii poetice, câteva lucruri esenţiale despre permanentul travaliu interior al unui poet autentic, ceea ce, după ştiinţa mea, nu a mai făcut nimeni la noi într-o manieră atât de inteligentă şi de bine organizată. Nu vreau să reiau, strângându-le acum în scris, impresiile despre opera de poet şi de poetician a lui Iustin Panţa – s-a scris bine şi coerent despre aceasta, de la Marin Mincu la Radu Vancu, deşi personal cred că e vremea ca cineva să scrie o monografie exemplară despre tot ce a lăsat Iustin Panţa.

Aşa că voi scrie despre mirare, despre acea mirare care te luminează interior şi care dă uneori lucrurilor (şi lumii) o nebănuită claritate. Uimirile mele în faţa inteligenţei stenice pe care o degajă orice rând scris de Iustin Panţa, a dispoziţiei sale pentru explicarea poetică a relaţiilor stabilite între noi şi toate lucrurile care ne înconjoară – fiindcă textele lui Iustin vorbesc întotdeauna despre experienţele, alegerile de viaţă şi trăirile noastre cele mai intime –, şi-au găsit pandantul într-o întâmplare din timpul „expediţiei” mele coreene din primăvara anului 2006. Atunci, invitat într-un oraş universitar în care există singura catedră de limba şi literatura română din Coreea de Sud, am făcut drumul de întoarcere spre Seoul noaptea, iar imaginea cea mai puternică şi mai uimitoare înregistrată în acele ore a fost cea a imenselor cruci de neon care se iveau din loc în loc, cu totul improbabil, luminând pe dinăuntru întunericul îndesat al nopţii extrem-orientale. Crucea de pe Caraiman multiplicată în sute de imagini ale devoţiunii se ivea de după câte un deal, în vârful caselor de rugăciune cu aparenţa unor mausolee presărate-n pustiu. Mi s-a explicat că o treime din populaţia Coreei de Sud este creştină, iar bisericile lor au o solemnitate curioasă, lumina fiind percepută diferit sub cerul Asiei. Printre dealurile şi văile înecate în beznă prin care treceam, acele cruci (pe care am fost tentat la-nceput să le consider nelalocul lor, strălucind ca firmele marilor hoteluri sau ale cabaretelor) marcau o prezenţă în stare să desfacă ghemul unei obscurităţi însingurate, ceea ce mi s-a părut, în cele din urmă, întru totul reconfortant. Eram însoţit de lumină, iar lumina aceasta mă ferea de orice primejdie. La fel, discursul despre poezie al lui Panţa nu doar că este, din chiar momentul în care începe să se închege, poezie în sine, dar reuşeşte un lucru rar: luminează dinăuntru un tip de înţelegere care ne este altfel închisă. Aşadar, o cerebralitate prin care poţi ajunge, la capătul nopţii, să descoperi o spiritualitate rafinată şi însufleţitoare.

Limpezimea poeziei lui Iustin Panţa rămâne marele dar lăsat nouă de către acest poet atât de original, un dar pentru care mi-e de ajuns să-i deschid cărţile ca să mă pot bucura de fiecare dată de el cu uimirea şi bucuria de la-nceput.

Un anotimp în Hyde Park

2011-12-06T21:04:00.008+02:00

Mă întorc la Londra după aproape șapte luni, cu un proiect care promite mult (asta oficial, neoficialul îl veți vedea în cazul în care îmi ies măcar o parte dintre lucrurile pe care mi le-am pus în cap): traducerea în limba engleză, împreună cu prietenul și poetul londonez Stephen Watts, și poate nu doar cu el, a câtorva dintre marii poeți români ai secolului XX, de la Arghezi (cu Flori de mucigai, adevărata piatră de încercare) până la Mariana Marin, cea din Mutilarea artistului la tinerețe. Deocamdată, oboseala, frigul din oase, bezna așternută peste perfidul Albion încă de la ora 17 și ploaia, na, cum altfel, mă cam depresează (mi-e gândul, hai râdeți, la căldura unui locșor din Berceni).

Fotografii de la Craiova

2011-12-05T06:17:00.006+02:00

foto: Petrișor Militaru

La Craiova

2011-12-02T11:14:00.003+02:00

Astăzi merg la Craiova, unde am fost invitat de către poetul Nicolae Coande la seria de întâlniri "Scriitori la Tradem". De la ora 18, voi fi la Casa de Cultură "Traian Demetrescu" a Municipiului Craiova, unde voi vorbi și, mai ales, voi citi la întâlnirea (conferință, spun gazdele) cu titlul "Cobalt. Poezie și existență".

Copiii din Hammelin (5)

2011-12-01T22:05:00.002+02:00

am fumat ca şerpii în toamna aia. peste drum de
târgul de vechituri, în cafeneaua micuţă din Karlsplatz în care
am tânjit
şi am râs
tu ai înhăţat un pachet de ţigări uitat pe masa
de lângă noi,
apoi le-am fumat cu poftă
şi-am râs
vorbind despre boală şi despre ruinele unor sinucideri
din care ieşeam cu capetele bandajate
râzând

şi clipa de atunci atârnă lângă mine în aer pot
să întind mâna şi s-o ating cineva
crăpase puţin o uşiţă
special pentru noi
cât să intre lumina cu
toţi fluturii ei cu râsul nostru contagios care
era viaţa

şi totul a stat

T.S. Khasis, Andrei Doboş

2011-11-30T22:35:00.012+02:00

Când l-am citit prima oară (atunci am şi scris despre el în Versus/m şi într-un număr din Egophobia al cărui invitat a fost), T.S. Khasis mi-a produs genul de şoc pe care nu l-am avut decât în faţa câtorva poeţi la care ţin şi după ani buni: omul era atât de clar talentat, atât de "adevărat" şi de lipsit de orice afectare sau prefăcătorie încât am ştiut că nu poate fi nimic altceva decât poet. Unul dintre puţinii din generaţia noastră pe care îl invidiez pentru unele texte pe care le puteţi citi (sau reciti) şi voi, cu ocazia publicării volumului pe datorie (CDPL, 2011), ce reia splendidul său volum din 2005, Arta scalpării, pe care-l veți citi ca pe un roman trepidant, poemele publicate câţiva ani mai târziu într-o ediţie samizdat şi câteva inedite (grupajul date personale şi poemul robinson şi-a plătit întotdeauna datoriile).

Mă bucur că pot scrie tot mai des despre volume cu numărul 2 ale unor poeţi pe care i-am văzut debutând, alături de care am văzut poezia făcându-şi treaba, am mai căzut, ne-am ridicat, şters de praf (şi pulbere) etc. Andrei Doboş e unul dintre cei de care m-a despărţit întotdeauna ceva subtil şi greu de numit. Deşi ne-am recunoscut în câteva ocazii afinităţile de ordin magnetic, cum frumos s-ar exprima LIS. Dar asta nu are prea mare importanţă. O să vă spun doar că Doboş e din Apuseni, că a trecut prin Echinox, că-i cu un an fără o zi mai mic decât mine şi că am crezut mereu că va deveni un înţelept pe muntele lui. Deocamdată, după un debut în care n-a dat tot ce putea (Mănăştur story, 2007), Doboş revine cu Inevitabil (CDPL, 2011) pe care am primit-o (cred că mai ales pentru poemele din partea a doua – grupajele x şi Jurnal) ca pe un pumn în plex. Un poet în al cărui viitor cred tot mai mult.

Ediţiile Institutului Blecher (1-50)

2011-11-29T12:19:00.004+02:00

Sezonul I (septembrie-noiembrie 2009)

I Dan Coman (poezie) – Sorin Despot (poezie) 20.09.09
II V. Leac (poezie) – Mihai Duţescu (poezie) 04.10.09
III Vasile Ernu (proză) – Ilieş Gorzo (poezie) 11.10.09
IV Dumitru Bădiţa (poezie) – Andrei Ruse (proză) 18.10.09
V Adela Greceanu (proză) – Adrian Diniş (poezie) 08.11.09
VI Ştefan Manasia (poezie) – Gabriela Toma (poezie) 15.11.09
VII Mugur Grosu (proză) – Stoian G. Bogdan (proză) 22.11.09
VIII Cosmin Perţa (proză) – Moni Stănilă (poezie) 29.11.09

Sezonul II (februarie-iulie 2010)

IX Radu Vancu (poezie) – Ioana Bogdan (proză) 10.02.10
X Teodor Dună (poezie) – Augustin Cupşa (proză) 17.02.10
XI Marin Mălaicu-Hondrari (proză) – Gabriel Daliş (poezie) 24.02.10
XII Alexandru Potcoavă (proză) – Andrei Dósa (poezie) 03.03.10
XIII Adrian Suciu (poezie) – Victor Potra (proză) 10.03.10
XIV Felix Nicolau (proză) – Livia Ştefan (poezie) 17.03.10
XV Radu Aldulescu (proză) – Ionel Ciupureanu (poezie) 24.03.10
XVI Silviu Gherman (proză) – Ioana Miron (poezie) 31.03.10
XVII Paul Aretzu – Constantin Hrehor – Ioan Pintea – Florin Caragiu (poezie) 14.04.10
XVIII Octavian Soviany (proză) – Aura Maru (poezie) 21.04.10
XIX Gelu Diaconu (proză) – Aurelia Borzin (poezie) 28.04.10
XX Constantin Abăluţă (proză) – Andrei Luca (poezie) 12.05.10
XXI Alexandru Ioan (poezie) – Lorena Stuparu (proză) 26.05.10
XXII (în cadrul TNCP) Angela Marinescu – Magda Cârneci – Simona Popescu – Ana Dragu – Rita Chirian – Diana Geacăr (poezie) 02.06.10
XXIII Sorin Delaskela (proză) – Răzvan Ţupa (poezie) 16.06.10
XXIV Ioana Bradea (proză) – Alexandru Văsieş (poezie) 16.07.10

Sezonul III (septembrie-noiembrie 2010)

XXV Daniel Vighi (proză) – Ana-Maria Puşcaşu (poezie) 15.09.10
XXVI Ioan Moldovan (poezie) – Viorel Mureşan (poezie) 06.10.10
XXVII Traian T. Coşovei (poezie) – Aida Hancer (poezie) 17.10.10
XXVIII Ovidiu Pop (proză) – Laura Dan (poezie) 31.10.10
XXIX O. Nimigean (proză) – Ovidiu Baron (proză) 05.11.10
XXX Dan Cristian Iordache (poezie) – Andreea Teliban (poezie) 12.11.10
XXXI Miruna Vlada (poezie) – Nicolae Avram (poezie) 21.11.10
XXXII Bogdan Coşa (poezie) – Andrei Zbîrnea (poezie) 28.11.10

Sezonul IV (februarie – iulie 2011)

XXXIII Ionel Ciupureanu (poezie) 20.02.11
XXXIV Andrei Dósa (poezie) – Cosmin Cârciova (poezie) 27.02.11
XXXV Stoian G. Bogdan (proză) – Ştefan Ciobanu (poezie) 20.03.11
XXXVI David Vikgren (poezie) – Leif Holmstrand (poezie) 24.03.11
XXXVII Augustin Cupşa (proză) – Matei Hutopila (poezie) 03.04.11
XXXVIII Nora Iuga (poezie) – Radu Niţescu (poezie) 10.04.11
XXXIX Ion Zubaşcu (poezie) – Andrei Gamarţ (poezie) 17.04.11
XL Ştefan Manasia (poezie) – Radu Ianovi (poezie) 08.05.11
XLI (în cadrul TNCP) Ivan Hristov – Sántha Attila – Gabriel Daliş – Dan Mihuţ (poezie) 19.05.11
XLII Cristi Cotarcea (poezie) – Vlad Pojoga (poezie) 19.06.11
XLIII Ana Donţu (poezie) – Emilia Zăgrian (poezie) 17.07.11

Sezonul V (septembrie-noiembrie 2011)

XLIV Nora Iuga (poezie) – Veronica D. Niculescu (proză) 17.09.11
XLV Diana Iepure (proză) – Cătălina Matei (poezie) 09.10.11
XLVI Dumitru Crudu (proză) – Ecaterina Bargan (poezie) 16.10.11
XLVII Sabina Comşa – Andrei Dósa – Vlad Drăgoi – Daniel Puia-Dumitrescu (poezie) 30.10.11
XLVIII Mitoş Micleuşanu (proză) – Iulian Tănase (poezie) 06.11.11
XLVIX Cosmin Cârciova (proză) – Matei Hutopila (poezie) – George Serediuc (poezie) 13.11.11
L Anatol Grosu (poezie) – Aleksandar Stoicovici (poezie) 20.11.11

Poem simplu

2011-11-28T04:37:00.013+02:00

...
În seara aceea, în curtea interioară a căminelor
de lângă pod, ai venit către mine
ca înspre un bărbat pe care l-ai putea iubi.
Fericirea a izbucnit ca un glonţ, iar eu
m-am temut că o să-mi împrăştie
creierii pe pereţi.

Lângă noi, trei femei cu batice albastre
îngropau frunze de ruşinea cuiva.

„Cu o noapte în urmă ninsese în munţi” –
şi răsuflările împletite
în jurul acelui poem al lui Rexroth.

Părul ni se amestecase ne frângeam din umeri
era ora atingerilor cu mâini de sticlă
şi noi uşori şi fără contur
printre taxiurile în care singurătatea se cuibărise
cu privirea pierdută cu gulerul ridicat printre taxiurile
care te duc nicăieri
sau care te duc oriunde în noapte

numai acasă
nu

Matei Hutopila şi Cosmin Cârciova în colecţia Opera prima

2011-11-25T22:11:00.010+02:00

Casa de editură Max Blecher anunţă apariţia în colecţia Opera prima a volumului copci, semnat de Matei Hutopila. Manuscrisul volumului a câştigat concursul de debut organizat de Casa de editură Max Blecher şi Editura Herg Benet în 2011.

La concursul de manuscrise, l-am remarcat imediat: avea naturaleţe şi directeţe, ştia să-şi spună poveştile (ei bine, şi în poezie se spun poveşti) şi o făcea cu plăcere, livra umorul în doze bine cântărite şi acompania cu el până şi „scenele” funerare. Iar acum aflu că are şi un nume: Hutopila. Să tot scrii cărţi bune cu un nume ca ăsta! (Ioan Es. Pop)

De la primele poeme pe care i le-am citit, am ştiut că Matei Hutopila este unul dintre acei poeţi rari care pot să impună noi posibilităţi, încă neexplorate, de acţiune poetică, fiindcă nu vine pe urmele bătătorite de alţii şi nu se ia după nimeni. Fără să dea impresia că îl interesează să fie mai autentic sau mai revoluţionar decât alţi poeţi afirmaţi recent, Hutopila e din ce în ce mai bun, mai adevărat şi mai sigur pe el de la un poem la altul. Dezinhibat şi melancolic, impetuos şi sentimental, tânărul poet îşi face prin copci o intrare memorabilă.
În cazul său, nu are nici un sens să vorbim despre grupuri, găşti sau strategii de impunere. Hutopila enervează şi emoţionează, uimeşte şi înnoieşte, ca orice poet valoros, fără să pună la bătaie nimic altceva în afară de talentul şi energia lui formidabilă.
Pe scurt, Matei Hutopila este unul dintre flăcăii teribili ai noii generaţii care pot duce oricând meciul în prelungiri. (Claudiu Komartin)

Matei Hutopila (n. 1987)
absolvent istorie, masterand arheologie
a publicat în tomis şi hyperion,
prezent online pe clubliterar.com şi fdl.ro
trăieşte la Iaşi

Prezentarea volumului, urmată de o lectură, va avea loc în cadrul târgului de carte Gaudeamus, sâmbătă, 26 noiembrie 2011, de la ora 17, la standul Casei de editură Max Blecher.

Matei Hutopila, copci,

Casa de editură Max Blecher, Bistriţa, 2011

Colecţia Opera prima

Casa de editură Max Blecher anunţă apariţia în colecţia Opera prima a volumului Voia, semnat de Cosmin Cârciova. Manuscrisul volumului a câştigat concursul de debut organizat de Casa de editură Max Blecher şi Editura Herg Benet în 2011.

Cosmin Cârciova (n. 19 februarie 1988, Brăila) a scris, înainte de Voia, cinci romane, dintre care unul s-a pierdut, precum şi numeroase proze scurte şi poeme.

A lucrat ca paznic, brutar, constructor, vânzător, zugrav, manipulant, magazioner, ceramist, pictor bizantin, demolator, gazonier, fierar, betonist, supraveghetor, agent imobiliar, agent de publicitate, decupator autocolante etc.

Îşi împarte timpul între Cluj, Bucureşti şi Acapulco.

„Nihilist, tupeist, parodic, decomplexat, Cârciova intră în literatură cu ironia lui Vonnegut, cu inventivitatea lui Gaiman şi cu toate trăsăturile pentru care îl iubim pe Goofy.”

Claudiu Komartin

„Nu ştiu ce să zic, eşti sigur că e interesant începutul?”

Cosmin Cârciova

Cosmin Cârciova, Voia,

Casa de editură Max Blecher, 2011,

Colecţia Opera prima

Prezentarea volumului, urmată de o lectură, va avea loc în cadrul târgului de carte Gaudeamus, sâmbătă, 26 noiembrie 2011, la standul Casei de editură Max Blecher.

Răzvan Ţupa şi Sorin Catarig în colecţia Plantaţii

2011-11-22T22:57:00.012+02:00

Casa de editură Max Blecher anunţă apariţia în colecţia Plantaţii a volumului Frigul ca remediu pentru bărbaţii singuri, semnat de Sorin Catarig. Este a treia carte a unuia dintre cei mai subtili scriitori ai generaţiei sale, în prozele poetice ale căruia recunoşti câteva dintre marile calităţi ale poeziei lui m. ivănescu, dar şi o inteligenţă textuală care îl apropie pe Catarig de prozatorii din Şcoala de la Târgovişte.

Comedia este adusă în faţă pentru a urmări la adăpostul ei – ironic, autoironic, discret sau apăsat carnavalesc (...) – o temă a scrisului în care se străvăd, atât cât trebuie, filigranul existenţial şi miza ontologică. (O. Nimigean)

Sorin Catarig crede în literatură pentru că nu mai crede în nimic altceva. Iar textele-document ale credinţei lui sunt, după cum se vede, remarcabile. (Radu Vancu)

Sorin Catarig (n. 1961, Năsăud) a publicat în volumul colectiv oZone friendly (2002), coordonat de O. Nimigean, debutând un an mai târziu cu Unele consideraţii asupra tehnicii salvării aparenţelor (2003). A doua sa carte, Moarte printre stabilopozi, a apărut în 2006, cu o prefaţă de Antonio Patraş.

Prezentarea cărţii va avea loc la Târgul de carte Gaudeamus, vineri, 25 noiembrie, de la ora 18, la standul Casei de editură Max Blecher.

Sorin Catarig, Frigul ca remediu pentru bărbaţii singuri,
Casa de editură Max Blecher, Bistriţa, 2011
Colecţia Plantaţii

Casa de editură Max Blecher anunţă apariţia în colecţia Plantaţii a celui de-al treilea volum al lui Răzvan Ţupa, poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti. Este o carte aşteptată din 2005, timp în care Răzvan Ţupa a devenit cel mai energic şi mai inventiv promotor al poeziei în spaţiul public. Proiectele pe care le-a creat au adunat de fiecare dată oameni în jurul său. Dinamica secretă a poeziei lui Ţupa provine din aceeaşi sursă – este firească, prietenoasă, naturală ca aburul ce se ridică dimineaţa din asfalt.

Răzvan Ţupa (n. 1975, Brăila ) a debutat cu volumul Fetiş (2001), pentru care i s-a decernat Premiul Naţional „Mihai Eminescu” pentru debut. Doi ani mai târziu, cartea a apărut într-o ediţie revăzută sub titlul Fetiş – o carte românească a plăcerii (2003). A doua sa carte, Corpuri româneşti (2005), a fost însoţită de un CD cu texte în lectura autorului. Răzvan Ţupa a organizat, între 2005 şi 2010, mai multe serii de întâlniri şi evenimente având în centru literatura contemporană („Poeticile cotidianului”, „atelieRelaţionale”). Redactor-şef al revistei Cuvântul (2006-2008) şi autorul documentarului poezie. puterea (2009).

Prezentarea cărţii va avea loc la Târgul de carte Gaudeamus, sâmbătă, 26 noiembrie, de la ora 18, la standul Casei de editură Max Blecher, unde va avea loc un performance al autorului.

Răzvan Țupa, poetic. cerul din delft
şi alte corpuri româneşti,
Casa de editură Max Blecher, Bistriţa, 2011
Colecţia Plantaţii

Institutul Blecher 50

2011-11-18T11:07:00.003+02:00

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică 20 noiembrie, de la ora 15.00, în Club El Primer Comandante (str. Sf. Ştefan, nr. 13, Zona Izvorul Rece, Sector 2, Bucureşti). Vor citi poeţii Anatol Grosu şi Aleksandar Stoicovici. În cadrul ediţiei va avea loc prezentarea volumului Vineri (Herg Benet, 2011) de Aleksandar Stoicovici.

Invitat special: Ioan Es. Pop

O întâlnire moderată de Claudiu Komartin

Partener media: hyperliteratura.ro

Antologia mea ideală din americani

2011-11-16T23:35:00.011+02:00

Am vorbit mult în anii ăştia despre poezia americană şi despre reperele ultimelor şase sau şapte decenii. Aproape toţi prietenii mei (adică aproape toate discursurile prietene din poezia românească de la optzecişti încoace) sunt ataşaţi de câte un mare poet american sau de una dintre direcţiile cele mai influente de după WWII. Discuţii, dezbateri pe la mese, chibiţări cât cuprinde (gen "Bukowski e mai mare decât Ginsberg" sau "Sylvia Plath mătură pe jos cu Anne Sexton"), dar foarte puţine studii (l-aş menţiona aici ca pe unul dintre cei care cunosc şi scriu cel mai bine şi mai organizat despre poezia americană actuală pe Chris Tanasescu), dezarmant de puţine volume de autor (sigur, câte un Ginsberg, Bukowski - nu are rost să spun cât de dezamăgitoare mi se pare în româneşte Dragostea e un câine venit din iad fără cele mai puternice poeme ale lui Hank), dar nu O'Hara, nu Lowell - bine că Radu Vancu l-a tradus pe Berryman şi vom publica nu peste mult timp în colecţia Orfeu Cântece vis -, nici o antologie făcută ca lumea. A apărut acum câţiva ani o selecţie subţire (Locul nimănui, la Cartea Românească, pe care, dacă o citeai, chiar ţi se putea părea că s-au stricat la cap americanii - şi că poezia lor din ultimele decenii e comparabilă cu ce se scrie astăzi în Sălaj sau Mehedinţi). Vreau să cred că o să ne adunăm (în afară de ceea ce încercăm deja să facem prin Poesis internaţional, cu sprijinul câtorva prieteni şi traducători dedicaţi) şi vom face o treabă mai organizată, pentru a putea avea o panoramă sau o antologie serioasă (şi ca selecţie, şi ca prezentări şi studii critice şi, mai ales, cu traducătorii cei mai buni) din care să ne putem da seama cât de importantă a fost pentru literatura lumii poezia americană recentă (hai să zicem, de dragul împărţirilor categoriale, de după 1945). Nu de alta, dar ar însemna că noi nu putem construi mai nimic dacă poeţi şi traducători experimentaţi ca Tanasescu, Rareş Moldovan, Domnica Drumea, Sociu, Vancu şi atâţia alţii nu pot să scoată nimic comparabil cu ceea ce a realizat acum douăzeci şi cinci de ani M. Ivănescu prin antologia de la Univers... Până una, alta, ca să nu întind foarte mult vorba şi să le răspund mai concentrat (cu o listă, de-a dreptul) celor care m-au întrebat de-a lungul timpului ce poeţi americani îmi plac, iată pe cine ar cuprinde antologia mea ideală din autori deja clasici (circa 1945-2010):

John Ashbery / W.H. Auden / Ted Berrigan / John Berryman / Charles Bukowski / Billy Collins / Gregory Corso / Lawrence Ferlinghetti / Allen Ginsberg / Louise Glück / Jack Kerouac / Denise Levertov / Philip Levine / Robert Lowell / W.S. Merwin / Frank O'Hara / Charles Olson / Robert Pinsky / Sylvia Plath / Kenneth Rexroth / Anne Sexton / Charles Simic / W.D. Snodgrass / Gary Snyder / Mark Strand

Voi ce credeţi?

La Bistriţa

2011-11-14T11:13:00.018+02:00

Am ajuns în zori la Bistriţa, unde sunt invitat în seara aceasta, de la ora 19, la "Întâlnirile de luni" organizate de Dan Coman la Galeriile Arcade24. Va fi o seară plină, cu proiecţii, înregistrări audio, discuţii despre chestiile pe care le fac. Printre altele, voi citi în premieră primele două părţi dintr-un poem la care am început să scriu după multe luni în care mi-am făcut curaj pentru asta, "Copiii din Hammelin".

Copiii din Hammelin

1.
după mai bine de doi ani, acum că tu ai redevenit
pentru mine Bobiţă, pot să îţi spun în sfârşit:
mulţumită ţie am învăţat că de la douăşapte la douăşopt
e o distanţă ca de la viaţă la moarte
eu care nu ţi-am spus la timp cât ţin la tine
(fiindcă deşi am fost un copil alintat şi cuminte
iubirea a şters cu mine pe jos
şi nu-mi pot explica nici astăzi cum s-a întâmplat asta)
când vestea a ajuns la mine am simţit nevoia să strig
prin banda adezivă prin mâinile
care îmi cuprinseseră capul şi
ţinându-l la suprafaţă mă trăgeau către mal
lucra în mine tot răul pe care-l simţisem
în încăperile pline de fum – flori bolnave
târându-se din scrumiere, dispreţ –
acolo oamenii nu se puteau privi în ochi dar turuiau
făceau tumbe îşi înfigeau căngile unul în altul ca să pară mai vii
banalitatea lor violentă violenţa lor întru totul banală
odată Cosmin m-a placat în iarba din faţa muzeului
mă mişcam ameninţător şi haotic eram un dinam
antrenat de o dorinţă imprevizibilă
convins ca şi tine că disperarea se consumă în doze mici
prescrise de unul mai ştiutor (un sadic? un sfânt?)
fiindcă iubirea ardea înăuntru mai tare decât orice pesticid
mai tare decât napalmul
fiindcă voiam să mă izbesc de ceva din care
să gâlgâie viaţa
să şiroiască
un alt fel de a înţelege tot ce trăiam

2.
şi ştiu că nu a mai fost timp să-ţi spun că
şi eu mă simt singur
şi în burta mea creşte mai departe o gaură pe care nu o poate umple nimic
o făptură pe jumătate de plută pe jumătate de piatră
and being a rock
is such a heavy life
dar am înţeles mai târziu –
copiii din Hammelin au experimentat
pe pielea lor un proces de transformare mentală inversul unei revoluţii
ceva atât de simplu care avea legătură cu dorinţa nebună de a ieşi la lumină
(ţi-am spus la un moment dat că pentru mine depresia a fost de când mă ştiu
o problemă de luminozitate, o dereglare în câmpul percepţiei – dacă pentru mine
lumina e-atât de slabă,
atunci nu e dumnezeu? – )
după crizele din adolescenţă, trăite vertiginos şi isteric,
nu şi-a mai făcut drum până la mine nici o scânteie pe care s-o laud
să o hrănesc s-o ajut să trăiască doar gândul
că undeva în mecanism s-a strecurat o fisură
că deşi copiii din Hammelin au cunoscut singurătatea drogului, nebunia
şi groaza de a fi rătăcit drumul
ne vom strânge din nou într-un asfinţit melancolia ne va mângâia ca o mamă
copiii pierduţi copiii duşi la spital şi uitaţi
aminteşte-mi tu începutul spune-mi că lumea părea un covor
desfăşurat la picioarele noastre iar noi
făceam de-adevăratelea poezie,
versuri ce treceau de la unul la altul şi ardeau în aer ca artificiile
prin camere de hotel sau prin garsoniere ticsite de cărţi eram tineri şi beţi şi
aveam aroganţa celor pentru care lumea nu se
împarte în învingători şi învinşi
(mă visasem cu Carson şi Truman şi Tennessee
pe o prispă în New Orleans,
lângă cimitirul din care se auzeau cântecele tărăgănate ale negrilor Jazzul
mă visasem apoi cu ochii mijiţi în noaptea polară
sub aurora boreală cunoscând fericirea de a fi liber)

Institutul Blecher 49

2011-11-11T02:53:00.006+02:00

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică 13 noiembrie, de la ora 15.00, în Club El Primer Comandante (str. Sf. Ştefan, nr. 13, Zona Izvorul Rece, Sector 2, Bucureşti). Vor citi trei dintre cei patru scriitori care au câştigat concursul de debut al Casei de editură Max Blecher şi al editurii Herg Benet, din volumele lor în curs de apariţie: Cosmin Cârciova (Voia), Matei Hutopila (Copci) şi George Serediuc (Soarele mecanic).

O întâlnire moderată de Claudiu Komartin.

Partener media: hyperliteratura.ro

Când meteoritul Tungus a început să cânte

2011-11-08T13:24:00.006+02:00

Sainkho Namtchylak (n. 1957) este o artistă originară din Tuva, o republică rusească autonomă din inima Asiei, în nordul Mongoliei. Născută în 1957 într-un cătun, Sainkho Namtchylak este muziciană, performance artist şi sound poet, una dintre cele mai mari descoperiri personale din ultima vreme. A uimit lumea cu cântecul din gât, numit şi Khöömei, pe care îl foloseşte în spectacolele pe care le dă. Ceva destul de înspăimântător, o hardcoreală care sună tare experimental deşi are legătură cu tradiţiile arhaice de exprimare a poporului Tuva, în care se întâlneşte moştenirea popoarelor turcice (uigurii, populaţiile Asiei Centrale) cu cea a populaţiilor nomade din Siberia şi, în fine, rusisme foarte adânci (tradiţiile vechi, ancestrale ale slavilor - păgânismul convertit în misticismul ortodox din care am mai aflat câte ceva din cărţi sau de la Rasputin). Björk nu e singură pe lume.

Premiul "Iustin Panţa" pentru debut

2011-11-06T13:29:00.010+02:00

La Sibiu s-a decernat vineri seara premiul pentru debut "Iustin Panţa", ajuns la a zecea ediţie. Câştigătoare a fost recenta Când va veni ceea ce este desăvârşit (Tracus Arte, 2011), cartea mult aşteptată (de către mine) a lui Andrei Dósa, cu care deceniul începe foarte bine. Sunt multe lucruri de scris şi de povestit despre acest premiu, despre întâlnirea mea cu Iustin Panţa (pe care nu l-am cunoscut, dar pe care o serie de coincidenţe şi de mirări pe care încă mi le trezeşte acest poet şi ceea ce a lăsat în urma sa, la zece ani de la dispariţie, mi-l fac foarte drag), şi mai ales despre momentele frumoase pe care le-am trăit în câteva toamne la Sibiu, alături de nişte oameni care mi-au dat încredere şi cu care m-am bucurat de puterea poeziei de a uni lucruri ce par la prima vedere foarte îndepărtate. Aşa a fost şi acum, când am fost pentru a cincea oară invitatul revistei Euphorion, fiind de faţă la premiere, la o masă rotundă despre "poezia nouă" şi la un recital entuziasmant (în care au strălucit poeţii cei mai tineri, Dósa, Anatol Grosu şi Vlad Pojoga), amintindu-mi cu acest prilej de ediţia epică din 2004, cu Ruxandra Novac, Teodor şi Raluca Dună, cu tot entuziasmul de atunci, cu vodcile, cu după-amiaza în care l-am cunoscut pe M. Ivănescu, cu masa rotundă moderată provocator de Muşina, care m-a numit la un moment dat Claudiu Coman (n-ar fi făcut-o intenţionat, avea să mă asigure), cu sarcasmul lui Terian, cu decenţa şi inflexibilitatea lui Mircea Martin şi cu toate visele şi naivităţile de atunci...

p.s.: dacă memoria nu mă înşală, câştigătorii ediţiilor anterioare ale premiului "Iustin Panţa" au fost, din 2002 până în 2010: Valentin Radu, Cl.K., Ruxandra Novac, Oana Cătălina Ninu, Andra Rotaru, Andrei Doboş, Daniela Popa, Stoian G. Bogdan şi Mihai Duţescu

Institutul Blecher 48

2011-11-03T13:09:00.002+02:00

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică 6 noiembrie, de la ora 15.00, în Club El Primer Comandante (str. Sf. Ştefan, nr. 13, Zona Izvorul Rece, Sector 2, Bucureşti). Vor citi scriitorii Mitoş Micleuşanu şi Iulian Tănase. În cadrul evenimentului va fi prezentat volumul “Cucamonga” (Herg Benet, 2011) de Iulian Tănase.

O întâlnire moderată de Claudiu Komartin.

Partener media: hyperliteratura.ro

Rezultatele concursului de debut

2011-11-01T18:12:00.004+02:00

Ne-a luat mai mult decât crezuserăm iniţial, a fost pentru toată lumea o aşteptare plină de curiozitate şi de emoţii. Membrii juriului au votat, calculele arată următoarele ierarhii care, departe de a fi infailibile (ce concurs literar poate fi astfel?), ne indică cele patru titluri pe care Casa de editură Max Blecher şi Editura Herg Benet le vor publica în această toamnă, urmând a fi lansate la Gaudeamus:

Poezie

1. Copci

2. Soarele mecanic

-----------------------------

3. Copilul în cămaşă de sticlă

4. Cârtiţa de mansardă

Proză

1. Voia

2. Ich bin ein Berliner

------------------------------

3. Laptele negru al mamei

4. Sinucigaşii fumează întotdeauna Pall-Mall

Le mulţumim participanţilor (peste 150) pentru încrederea de a-şi trimite cărţile la concurs, precum şi scriitorilor care au jurizat, şi cărora sunt sigur că nu le-a venit prea uşor să citească atâtea manuscrise şi să facă departajări la mustaţă între cărţi şi autori originali şi, în cele din urmă, tare dificil de ierarhizat.

Institutul Blecher 47

2011-10-28T02:33:00.006+03:00

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică 30 octombrie, de la ora 16.00, în Club El Primer Comandante (str. Sf. Ştefan, nr. 13, Zona Izvorul Rece, Sector 2, Bucureşti). Vor citi poeţii din grupul Lumina de avarie, adică Sabina Comşa, Andrei Dósa, Vlad Drăgoi şi Daniel Puia-Dumitrescu.

O întâlnire moderată de Claudiu Komartin.

Partener media: hyperliteratura.ro

Filmuleţul de la Carei

2011-10-27T14:05:00.002+03:00

De sâmbătă, 22 octombrie 2011.

Poes:s 2011, fotografii & înregistrări

2011-10-26T15:16:00.006+03:00

O selecţie din fotografiile făcute în timpul celor trei zile ale Festivalului Poes:s:

Festivalul international Poes:s 2011

Dintre înregistrările lecturilor (realizate de Elena Borrás):

Gabriel Daliş

Ionel Ciupureanu

Nora Iuga

Diana Iepure

Rita Chirian

Radu Vancu

V. Leac

Andrei Dósa

Jan Mysjkin

Peter Waugh

pam pam

Din Satu Mare

2011-10-23T11:21:00.005+03:00

Festivalul s-a încheiat, oamenii au intrat la loc în sertăraşele lor parfumate, rămân cele două lecturi - pe care le-am făcut vineri seara (la Centrul Multicultural Poesis) şi sâmbătă (în castelul din Carei), şi în care am auzit multă poezie frumoasă - şi câteva dintre premiile primului Festival Internaţional Poesis:

* Premiul Poesis Opera Omnia - Nora Iuga
* Premiul pentru proză - Marta Petreu (cartea anului: Acasă, pe Câmpia Armaghedonului)
* Premiul pentru poezie - Marin Mălaicu-Hondrari (cartea anului: La două zile distanţă)
* Premiul pentru critică - Cornel Ungureanu (pentru volumul Petre Stoica şi regăsirea Europei Centrale)
* Premiul pentru traducere - Jan Mysjkin (Belgia) (pentru traducerea lui Max Blecher în limba neerlandeză)
* Premiul de excelenţă pentru poezie străină - Hanane Aad (Liban)
* Premiul de excelenţă pentru poezie străină - Mezey Katalin (Ungaria)

Festivalul internaţional Poes:s

2011-10-19T09:31:00.009+03:00

De mâine până sâmbătă, va avea loc la Satu Mare Festivalul Poesis, upgradat faţă de anii precedenţi, pentru că implică acum ambele reviste - Poesis şi mai juna Poesis internaţional. Vor fi invitaţi din România, Anglia, Belgia, Spania, Ungaria, Serbia, Rep. Moldova, Ucraina, Liban, să vedem dacă ajung toţi până aici, în nordul (aproape) sălbatic. Vom organiza lecturi, gala premiilor Poesis, se va merge la Castelul din Carei (care pre mulţi îi va suprinde) şi prin judeţ (la casa lui Ady Endre, prin ţara Oaşului, trip garnisit, simt de pe-acum, cu multă pălincă). Iată şi afişul neoficial al festivalului, marca Ana Toma:

Concursul de debut Max Blecher - Herg Benet

2011-10-18T03:46:00.007+03:00

Fiindcă am primit mai multe întrebări legate de concursul de debut, voi spune că suntem în faza în care am selectat zece manuscrise la proză şi zece la poezie, din care membrii juriului vor alege cele patru cărţi câştigătoare. Nu voiam să fac asta, dar cred că nu afectează în nici un fel deciziile noastre - prezint aici lista scurtă a cărţilor selectate, dintre care Ioan Es. Pop, Liviu Antonesei, Radu Vancu, Dan Coman, Răzvan Ţupa, Alexandru Voicescu şi subsemnatul le vom alege pe cele care vor fi publicate şi lansate la târgul de carte Gaudeamus din noiembrie.

Poezie:

Acvariul cu suflete

Albastru închis (o inimă cu touchscreen)

Cârtiţa de mansardă

Copci

Copilul în cămaşă de sticlă

Despre cele sfinte şi rujate

Fericirea e atunci când râzi

Nimic nu e mai comun decât numele

Repetiţie cu bască roşie şi vitrină

Soarele mecanic

Proză:

Bucureşti sau viaţa în galop

Ich bin ein Berliner

Iluzia sau Fals tratat despre realitate

În rând cu lumea

Laptele negru al mamei

Liftul

New folder

Sinucigaşii fumează întotdeauna Pall Mall

Taxidermie

Voia

Rezultatele vor fi anunţate la începutul lunii viitoare.

Institutul Blecher 46

2011-10-14T00:33:00.008+03:00

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică 16 octombrie, de la ora 15.00, în Club El Primer Comandante (str. Sf. Ştefan, nr. 13, Zona Izvorul Rece, Sector 2, Bucureşti). Vor citi scriitorii Dumitru Crudu (proză) şi Ecaterina Bargan (poezie). În cadrul evenimentului vor fi prezentate volumele Oameni din Chişinău (Tracus Arte, 2011) de Dumitru Crudu şi Cântece de la şase (Gunivas, 2011) de Ecaterina Bargan.

În prima parte a Institutului va avea loc lansarea antologiei postume Zidul de mătase (Casa de editură Max Blecher, 2011) de Constantin Virgil Bănescu, însoţită de concertul de hang drum susţinut de Claudiu Lazarciuc.

O întâlnire moderată de Claudiu Komartin.

Partener media: hyperliteratura.ro

Ioan Es. Pop & Gorzo la Cărtureşti

2011-10-13T16:24:00.006+03:00

Astăzi, 13 octombrie, de la ora 18.00, la librăria Cărtureşti Verona din Bucureşti, are loc lansarea celui mai recent şi mai inegal volum al lui Ioan Es. Pop, Unelte de dormit (Cartea Românească, 2011), o carte aflată, după mirobolantul comunicat al poliromiştilor, "sub apăsarea desenelor unuia dintre cei mai valoroşi şi mai controversaţi artişti contemporani, Dumitru Gorzo". Cu ocazia lansării (la care iau parte nişte cetăţeni care vor spune cel mai probabil idioţenii şi banalităţi, dar şi actorul Viorel Păunescu şi traducătoarea Elena Borras Garcia), fratele Gorzo va prezenta un nou proiect vizual despre care n-a vrut să-mi spună nimic la telefon. Deci haideţi, cu mic, cu mare.

Un măscărici

2011-10-12T18:18:00.009+03:00

Am asistat în ultima vreme cu tot mai mare detaşare la ieşirile în decor ale unui individ pe care am mizat în urmă cu câţiva ani, pe jumătate din naivitate, pe jumătate din orgoliu. Nu e un secret pentru nimeni că l-am susţinut şi încurajat pe Stoian G. în momentele de început ale afirmării lui, înainte să înceapă să se mozolească fără distincţii cu toţi cei care îi puteau da o mână de ajutor şi să-i înjure ca la uşa cortului lui comăneştean pe cei care nu aveau tocmai cuvinte de laudă faţă de el sau faţă de poezia lui. Pentru debutul său cu Chipurile, numitul Stoian îmi este dator pe viaţă (deşi o datorie similară are şi faţă de vechiul lui tovarăş de joacă, Cosmin Ciotloş), căci fără cărţile pe care i le-am dat la timpul potrivit, fără discuţiile şi intervenţiile pe text pe care le-am avut, ar fi rămas la nivelul rizibil la care l-am găsit prin 2007, când ne-am cunoscut. Şi când alde Sociu îmi bătea obrazul că "de ce-l aduci pe ăsta la masă". Îl aduceam la masă fiindcă mi se părea un tip talentat care are ceva diferit de spus. Transformarea lui treptată într-un măscărici, într-un personaj cu totul nefrecventabil are legătură, fără îndoială, cu multele premii şi ovaţii cu care a fost primit după publicarea Chipurilor (al cărei titlu îi reamintesc pe această cale că nici măcar nu îi aparţine). Derapajele s-au înmulţit, omul s-a simţit pe cai mari, a luat-o razna ţinând pesemne să repete destinul lui Ianuş - exploziv la debut, apoi confuz, paranoic, suburban, mimând nebunia şi fronda până când nu mai ştie cine e şi spre ce se îndreaptă. Spre ce s-a îndreptat s-a văzut în ultimii ani, când a publicat un volum de proză de toată jena şi un fel de roman în versuri, Torrent, în care am citit câteva versuri puternice şi găleţi întregi de zoaie. Ce a uitat iarăşi Stoian să spună e că, după ce i-a scris textul pentru ultima copertă, Angela Marinescu şi l-a retras (se ştie cât de consecventă e poeta Fugilor postmoderne), spunând textual că "SGB e-n afara literaturii". O afirmaţie care altfel ar fi putut suna ca un compliment, numai că el nu e acum "în afara literaturii" în sens avangardist sau experimental, ci ţine să facă literatură cu tot dinadinsul pentru că scrisul compulsiv e singurul lucru de care, în absenţa oricărei calităţi umane şi a pârghiilor prin care să se ridice acolo unde visează (parlamentar, preşedinte jucător etc.), se poate agăţa. Am obosit să-i arăt lucruri elementare şi să mă simt eu ruşinat de cantitatea de ignoranţă şi de neruşinare pe care le împrăştie în toate părţile. Nu mai am nimic de adăugat. Torrent - produs perfect pentru băeţaşii care n-au nici o treabă cu literatura, dar se dau în vânt după orice golănie stupidă cu drogaţi, futaiuri şi cultul personalităţii lui Seghebe (o variantă a mitocăniei maneliste) - este ultima cărţulie a acestui personaj caricatural pe care mă străduiesc s-o citesc. Torrent este, ca să mă exprim în termeni pe care să-i înţeleagă şi superautorul nostru, o spârcâială jenantă. O căţelărire în zori. Iar la cât de penibil pare încă de la început, s-ar putea să mă amuz la un moment dat contemplând jalnicele lui încercări de a mai uimi pe cineva cu Cartea puterii (vă imaginaţi ce public ar putea avea o asemenea carte, nişte păduchioşi mai mari decât Seghebe, doar că ăştia nu au, din păcate, bani de dat pe cărţi, ci pe alcool etilic) sau cu versurile lui penale "de agăţat gagici", adică de a mai lăsa impresia că, publicând o carte pe an, Seghebe chiar e un fel de scriitor. Numai că liga lui e în zona George Astaloş - George Stanca - Horia Tabacu, iar eu cu astfel de specimene sunt decis să nu îmi mai pierd vremea.

Morten Søndergaard

2011-10-10T21:18:00.009+03:00

L-am cunoscut pe Morten Søndergaard la Bruxelles, unde am participat împreună la o discuţie şi la o lectură în librăria Passa Porta. Ştiam despre el că e unul dintre cei mai valoroşi şi mai cunoscuţi poeţi danezi ai ultimelor două decenii (a debutat în 1992), dar textele pe care i le-am citit (în franceză şi în engleză), proiectele sale artistice şi tonusul acestui scriitor mi l-au apropiat şi cred că e potrivit să fie tradus şi în româneşte, o selecţie din poemele sale şi - sper - un dialog cu M.S. urmând a fi publicate în numărul din decembrie al revistei Poesis internaţional.

Din ce în ce

Din ce în ce mai mulţi danezi au de lucru
Din ce în ce mai mulţi danezi ajung milionari
Din ce în ce mai mulţi danezi fac copii marcaţi la naştere cu drapelul naţional
Din ce în ce mai mulţi danezi îşi exprimă îngrijorarea în legătură cu mediul
Din ce în ce mai mulţi danezi au un sentiment de inadecvare
Din ce în ce mai mulţi danezi merg cu maşina să viziteze Viena
Din ce în ce mai mulţi danezi scot pe gură zgomote ciudate
Din ce în ce mai mulţi danezi mănâncă şi miezul mărului
Din ce în ce mai mulţi danezi se sinucid
Din ce în ce mai mulţi danezi se caută pe google
Din ce în ce mai mulţi danezi se nasc stângaci
Din ce în ce mai mulţi danezi merg la recitaluri de poezie
Din ce în ce mai mulţi danezi suferă de depresie şi se opresc în mijlocul traficului fără să-şi dea seama unde se află
Din ce în ce mai mulţi danezi vorbesc germana
Din ce în ce mai mulţi danezi joacă poker
Din ce în ce mai mulţi danezi nu se mai simt danezi
Din ce în ce mai mulţi danezi merg să-şi îngrijească dinţii la sud de graniţă
Din ce în ce mai mulţi danezi ling oglinzile din toaletele publice
Din ce în ce mai mulţi danezi se consideră fericiţi
Din ce în ce mai mulţi danezi conduc noaptea până ajung la ţară şi fac experimente pe ochii vacilor
Din ce în ce mai mulţi danezi se mişcă cu o încetineală extremă când sunt singuri

trad.: Cl.K.

Institutul Blecher 45

2011-10-07T01:12:00.007+03:00

Institutul Blecher vă invită duminică, 9 octombrie 2011, la ora 14.30, în Club El Primer Comandante (str. Sfântul Ștefan nr. 13, Zona Izvorul Rece, București), la întâlnirea cu Diana Iepure și Cătălina Matei.

În cadrul evenimentului va avea loc prezentarea cărţii O sută cincizeci de mii la peluze de Diana Iepure (Casa de pariuri literare, 2011).

Organizator: Claudiu Komartin

Partener media: hyperliteratura.ro

Poesis internaţional 6

2011-10-04T05:53:00.005+03:00

Poesis International nr.6

A apărut numărul 6 al revistei Poesis internaţional. De săptămâna viitoare va putea fi găsită în Inmedio, Cărtureşti şi alte librării de încredere. P.I. 6 va fi lansat în cadrul Festivalului Poesis care va avea loc la Satu Mare între 20 şi 22 octombrie. Tot atunci va avea loc şi gala premiilor Poesis.

Weekend în Bucureşti

2011-10-01T14:46:00.003+03:00

la Muzeul Satului, a treia ediţie a Festivalului "Namaste India"

diseară, noaptea bibliotecilor, care însă în Bucureşti nu anunţă mari surprize (mi-ar fi plăcut să fiu în seara asta la Sibiu, la Biblioteca Astra, unde e altă socoteală)

mâine de la ora 12, la Muzeul Naţional de Istorie de pe Calea Victoriei, Ioana Flora va recita din versurile tatălui său, Ioan Flora (1950-2005) în cadrul proiectului "Întâlnirile ICon Arts"

De la Bruxelles

2011-09-30T14:06:00.009+03:00

Cl.K., Emily Ballou, Peter Vermeersch, Morten Søndergaard

în fine, din nou cu Ilieş Gorzo

Transpoesie. One poem, one trip, how many journeys?

2011-09-28T01:39:00.007+03:00

De sâmbătă sunt la Bruxelles, unde am fost invitat pentru proiectul Transpoesie. O sărbătoare legată de ziua europeană a limbilor, Bruxelles devenind al doilea mare oraş european care, preluând modelul evenimentului londonez, aduce poezia în metrou (s-a mai întâmplat asta, acum câţiva ani, în Varşovia). Am fost chemat să particip cu un poem, tradus în franceză (de Gil Mesange) şi neerlandeză (de Jan Mysjkin) şi postat în câteva staţii de metrou. Acest poem este "Iubesc acel oraş" din Un anotimp în Berceni. Sunt, se pare, 21 de poeţi europeni cu tot atâtea poeme, iar 7 dintre ei, mai exact Emily Ballou (UK), Clara Janés (ES), Claudiu Komartin (RO), Radek Malý (CZ), Lieke Marsman (NL), Carl Norac (FR), Morten Søndergaard (DK) au avut luni o lectură şi au participat la o discuţie moderată de Peter Vermeersch (Brussels Poetry Collective, despre care voi scrie mai târziu). Totul s-a întâmplat la Passa Porta, locul în care am mai fost acum câţiva ani, cu un proiect făcut foarte româneşte, dar ceea ce am trăit acum în faimoasa (deja) librărie bruxelleză m-a făcut galben de invidie. Aş vrea să văd şi eu Cărtureştiul organizând aşa ceva, făcând chiar un festival literar şi având la etaj rezidenţe pentru scriitori din toată Europa. După cum mă întreb cât ne va lua să avem şi noi poezie în metrou (şi nu lipită eventual pe furiş de gherila poetică blecheriană)...

Vreau doar să mai spun că duminică am fost într-un mare parc din sudul oraşului, o pădure plină de oameni cărora nu le venea să creadă ce însorit e, iar acolo am văzut două păsări verzi care s-au ascuns imediat în coroana unui stejar. N-am mai zis nimic despre asta, fiindcă nu le văzusem decât eu şi se zicea iar că fac poezii, dar astăzi am fost lămurit: păsările astea chiar există şi ar fi fost eliberate acum câteva decenii de la un circ, iar acum se mai arată din când în când cui se-ncăpăţânează să le vadă.

Ce n-a văzut Cocorul!

2011-09-24T15:42:00.004+03:00

Poezia clasică şi contemporană este citată pe ecranele de pe Magazinul Cocor într-un proiect din cadrul evenimentului 1000 poets for change.

Sâmbătă, Cocor Channel va transmite o selecţie de citate din poeţi români clasici şi contemporani prelucrate în tipografie cinetică pentru bucureşteni.

Traducerile anonime ale Psalmilor, versuri clasice, precum şi fragmente din poeţi contemporani sunt citate pe ecranele din centrul Bucureştiului pentru un eveniment dedicat schimbărilor pe care le provoacă poezia.

Vino în faţa magazinului Cocor cu o carte de poezie în mână şi fii martorul acestei sărbători de poezie.

Clipurile de poezie durează 5 minute şi vor fi transmise la 20.00, 20.40 şi 21.20, astfel că toţi cei care vor dori să revadă cuvintele în mişcare vor avea această ocazie. Cocor Channel a oferit spaţiul publicitar pentru poezie. 1000 Poets for Change este un eveniment care programează pe 24 septembrie evenimente de poezie în peste 90 de ţări simultan. Poezie pe ecrane este unul dintre aceste evenimente ce fac o legătură poietică între oraşe din toate colţurile lumii.

Un proiect entuziasmant, veţi vedea, pe care îl datorăm câtorva dintre membrii de nădejde ai tribului nostru: Răzvan Ţupa (vraci şi înţelept al tribului), Cristi Cotarcea (magician, responsabil cu efectele speciale), Ana Toma (desene rupestre & alte viziuni).

În Cercul Poeţilor Apăruţi

2011-09-20T13:22:00.004+03:00

Joi, 22.09, de la ora 19.00, la librăria-cafenea Cărtureşti de la Institutul Francez (Bd. Dacia, 77), are loc a noua ediţie a Cercului Poeţilor Apăruţi / Cercle des Poètes Apparus, cu mine citind Poemele cu tătuca, acompaniat de Gil Mesange, traducătoarea în franceză a textelor, împreună cu care voi face un performance-poveste (de poveste). Participă Alice Popescu, Paul Cernat şi, fireşte, conducătoarea ostilităţilor, Svetlana Cârstean.

Diana Iepure, Ecaterina Bargan

2011-09-19T15:52:00.007+03:00

Despre literatura basarabeană de după căderea Cortinei de Fier s-a vorbit şi s-a scris destul de mult, cel puţin în ultimul deceniu, iar câţiva dintre poeţii români de peste Prut care au publicat în aceşti ani au devenit prezenţe de prim-plan ale literaturii de dincoace de Prut. Dacă, din punct de vedere politic, relaţia dintre România şi Moldova este în continuare unori destul de ambiguă şi de nefuncţională, cu multe lucruri nerezolvate, cultural vorbind, personalităţile artistice provenite din Republică au reprezentat o şansă pentru România. Mitoş Micleuşanu, Alexandrina Hristov, Roman Tolici, Ştefan (Savatie) Baştovoi, Dumitru Crudu, Mihail şi Alexandru Vakulovski, Vasile Ernu, Iulian Ciocan, Andrei Gamarţ au provocat un foarte necesar influx de vitalitate şi de prospeţime în muzică, arte vizuale şi literatură. Lucrurile nu ar arăta la fel pe scena culturală românească fără ei - şi alţi câţiva care vin cu aceleaşi calităţi, cu aceeaşi forţă înnoitoare.

A doua carte a Dianei Iepure, O sută cincizeci de mii la peluze (Casa de pariuri literare, 2011), e o surpriză dintre cele mai plăcute din ultima vreme, confirmându-mi impresia foarte bună pe care mi-a dat-o, în câteva lecturi publice din ultimii ani, Diana. Publicată la şapte ani de la Liliuţa, un debut destul de naiv şi de stângaci, O sută cincizeci de mii la peluze e una dintre cele mai dense şi mai captivante cărţi de poezie biografistă scrise la noi, ataşantă ca un fragment din Amintiri din copilărie în versuri, debordând de umor şi de inteligenţă, cu nostalgii şi tandreţuri, cu autoironie şi cu un zâmbet pe jumătate amar, pe jumătate ispitit să devină un râs puternic, râsul din toată inima al celui care ştie câte a lăsat în urmă şi cât de prezente-s acestea în el. Cartea Dianei Iepure, pe care am citit-o pe nerăsuflate (având în ea tot felul de desene simpatice, sugestive şi bine potrivite) e o reuşită ce mi-a adus aminte şi de Ruslan Carţa, care sper că va mai scrie poezie, şi de Hose Pablo, cel aparent pierdut prin Ch-ău, dar în primul rând mi-a confirmat aşteptările pe care le dospisem în secret în ultiimii ani citind literatura Dianei pe internet şi în reviste. Cu această plachetă, ea este un poet ce confirmă pe direcţia biografistă a ultimei generaţii, situându-se în prima linie alături de câţiva meseriaşi ca V. Leac, Dan Sociu, T.S. Khasis sau Dumitru Bădiţa.

Ecaterina Bargan e încă foarte tânără şi face parte din ultimul val de poeţi basarabeni care se afirmă în Rep. Moldova. I-am întâlnit anul trecut, şi pe ea, şi pe Ion Buzu, la Chişinău, şi mi s-a părut că debordează de talent şi de entuziasm, iar cartea Ecaterinei, Cântece de la şase (Gunivas, 2011), e chiar bună. Proaspătă. Limpede. Vom avea ocazia să o descoperim împreună, căci va fi invitată la Institutul Blecher prin octombrie, când vom avea o ediţie cu Dumitru Crudu şi Ecaterina Bargan, cu volumele lor, cu o discuţie despre grupul "Noii Barbari" cultivat de Crudu şi ultimele lucruri care se mai întâmplă în literatura cea mai nouă la Chişinău.

Mircea Ivănescu & colocviile Transilvania

2011-09-14T21:40:00.006+03:00

O înregistrare de la radio, din 1970, cu Mircea Ivănescu citind poemul "Uitarea". Mulţumiri pentru Eugen Lucan, a cărui emisiune de marţea trecută, dedicată lui M.I., a repus în circulaţie această înregistrare.

De mâine până sâmbătă, la Sibiu, Colocviile revistei "Transilvania", iar sâmbătă, în librăria Humanitas, Institutul Blecher, ediţia 44, cu Nora Iuga şi Veronica Niculescu. Ne vedem la Sibiu.

Fraţii jderi

2011-09-11T16:42:00.006+03:00

"În pădurile mari de la Nord de Dunăre, acolo unde locuiesc români trăiesc şi jderii de copac (Martes martes), jderii adevăraţi. Jderul de copac - spre deosebire de cel de piatră, care iese doar noaptea -, cu o pată gălbuie pe piept, nefragmentată, deşi atent şi fricos, vânează şi ziua. Se caţără în copac cu o viteză uluitoare. Luat de mic pe lângă casă, poate fi şi îmblânzit. Femela are o perioadă de gestaţie de nouă luni. Jderii, prădători mici care nu trec de 1,5 kg, atacă uneori animale mult mai mari: căpriorul, înalt de 1 m şi cântărind până la 35 kg, sau chiar celebrul cerb carpatin, de 2 m înălţime şi greu de 300 kg. Aşa povestesc vânătorii - puteţi afla totul despre jderi de pe Net, care e şi loc de refugiu pentru cultura «jderească». Jderii sar arareori la gâtul omului - dacă turbează, de exemplu.

Această vedere vânătorească m-a urmărit obsesiv cât s-a compus antologia de faţă. Am evitat, de altfel, contactul direct cu autorii. Deşi premeditez proiectul de când au început ei să iasă la lumină, pe măsură ce le citeam poemele şi opiniile înţelegeam că, fără cineva «dinăuntru», o antologie a celor mai tineri şi mai activi nu se poate face. De aceea i-am propus lui Dan Coman, care mi s-a părut cel mai potrivit raisonneur, s-o realizăm împreună, lui revenindu-i întreaga muncă «de teren». Mi-am folosit toate talentele de negociator pentru a-l convinge să fie şi el antologat, căci, prin absenţa sa, ar fi sărăcit nejustificat configuraţia. Am fost amândoi plăcut surprinşi că nu am încasat nici un refuz. Sper ca «jderii», împreună cu cititorii lor, să fie mulţumiţi de ce a ieşit. (...)"

Astfel îşi începe Petru Romoşan textul de introducere la recenta Compania poeţilor tineri în 100 de titluri alese de Dan Coman şi Petru Romoşan (Editura Compania, 2011). Un text fără îndoială funny, ironic şi, pe alocuri, polemic ("Din când în când, îl veţi auzi în acest volum şi pe tânărul Eminescu, şi îi veţi auzi chiar şi pe poeţii Văcăreşti", scrie Romoşan la sfârşit, deşi nu mi-e clar pe ce se bazează), urmat de textul lui Dan Coman, chibzuit, limpede şi dinăuntrul fenomenului, în deschiderea celei mai bine făcute antologii din poezia 2000-iştilor. Cred că această antologie chiar are şanse să facă istorie, în sensul în care Antologia poeziei generaţiei '80 a lui Alexandru Muşina a rămas, după 18 ani, cea mai concludentă imagine a poeziei de tinereţe a optzeciştilor. E o selecţie convingătoare, iar eu unul chiar nu am ce să reproşez listei poeţilor din această carte. Frăţia jderilor arată aşa: Constantin Acosmei, Gabi Eftimie, Teodor Dună, Ruxandra Novac, Ştefan Manasia, Marin Mălaicu-Hondrari, Claudiu Komartin, Radu Vancu, Dan Sociu, a. urmanov, V. Leac, Florin Partene, Elena Vlădăreanu, val chimic, Dan Coman.

Personal, fiindcă am avut în cap mai mulţi ani proiectul unei astfel de cărţi, neconcretizat din motive pe care nu le voi discuta aici, aş fi creditat cel puţin încă cinci poeţi ca prezenţe importante din poezia de după 2000 (în sensul influenţei pe care au avut-o şi o au discursurile lor în evoluţia fenomenului poetic din ultimii ani). Şi probabil că aş fi dispus poeţii antologaţi în ordine alfabetică (sau în ordinea cronologică a debutului), şi nu aleatoriu. Dar nu sunt, acestea, reproşuri majore, cartea e realmente o realizare de cea mai bună calitate. Sper să ajungă la cine trebuie. Să aibă, adică, destinul pe care îl merită, fiindcă oferă, în fine, o imagine fidelă şi coerentă asupra poeziei ultimei generaţii, despre care se vorbeşte în continuare superficial, partizan şi, prea adesea, în absenţa textelor. Lăudabilă iniţiativa lui Romoşan, deşi cred că ar fi făcut cel mai bine dacă ar fi rămas în umbră, ca editor al cărţii.

Medeea Iancu, Dana Catona

2011-09-08T13:55:00.017+03:00

Două volume de poezie recente, care, după multele dezastre citite în ultima vreme, fac multă lumină în jur. Chiar mă întrebam, după prima parte a anului, dacă are rost să facem antologia Cele mai frumoase poeme şi în 2012 cu titlurile apărute până acum. Dar aceste două cărţi, precum şi cele ale Dianei Iepure şi ale Ecaterinei Bargan (despre care voi scrie peste câteva zile), mă fac din nou încrezător. Apărute în colecţia "Poeţi români contemporani" a Editurii Brumar, Divina tragedie, a Medeei Iancu şi Prinţesa portocalie, de Dana Catona, sunt două volume cu poetici radical diferite, experienţe de viaţă şi de scriitură care sunt la extremele unui spectru larg de formule şi direcţii posibile, dar mi-au plăcut, m-au ţinut, Divina tragedie pentru tonul dramatic, intensităţile şi "adevărul"

tumefiant din paginile acestei cărţi - boală, familie, traumă, furii mocnite populează o carte care nu se citeşte uşor, dar care înţeleg de ce i-a putut entuziasma în aşa hal pe domnii care semnează pe ultima copertă; iar Prinţesa portocalie pentru că în ea Dana Catona dovedeşte, după placheta cu care a debutat, Iepurele de martie, că se poate scrie în româneşte poezie "lejeră" de bună calitate. Sunt la Catona poeme scurte, relaxate, plăcut naive, dar şi cu o gravitate subtilă (ca în imaginea mormântului acoperit de ace de pin "uscate şi

triste"), păstrând candori de cea mai bună factură, pe un ton ataşant şi cu o tehnică picturală destul de rară în poezia mai nouă (şi ca obiect, cartea e realmente frumoasă). Recomand aceste două volume (ale unor autoare care sunt la a doua carte) şi vă doresc din inimă să reuşiţi să le găsiţi... Poate aici.

Alte două poeme de Šalamun

2011-09-06T15:53:00.005+03:00

În vacanţă

Îl suprind pe bunicul moţăind la soare
sub oleandru sau stând foarte drept
şi lăudându-l pe prisăcar
sau întrebând când este gata prânzul
sau îl privesc când îşi ia micul-dejun

când sigilează plicul
adresat Comisiei de Investigare a Crimelor de Război
ori când doarme
sau arată cu degetul spre fereastră şi spune tăiaţi pomul acela
poemul acela de fapt nişte ţânţari
şi uite că vine domnul Abramič şi luăm trenul
şi suntem în Brežice şi bunicul e agitat
şi în Rogaška Slatina
cu castanele şi orchestra din parc
şi domnul Senčar cântă la pian iar noi ţinem ritmul

şi iată-ne pe toţi patru
va fi al naibii de complicat să schimbăm trenurile la timp
şi Jelka plânge fiindcă şi-a pierdut pietricica cea verde
cea mai importantă pietricică de pe aleea din grădina ei
şi Tzilka fură nişte flori
cineva se joacă cu un ac acul se-ndoaie
cu siguranţă vremea se va strica

iar bunicul continuă să citească liniştit
şi fără nici o grijă
Flora und Fauna in den Alpen
Flora und Fauna in den Alpen
Flora und Fauna in den Alpen

1 / 1/ 73

Bună dimineaţa soare!
Bună dimineaţa, An Nou!
Bună dimineaţa, prieteni de pe pământ,
duşmani, şi cei slabi, bună dimineaţa!
Bună dimineaţa, Maruška, când te vei trezi,
bună dimineaţa şi ţie, Ana, pisicuţo!
Bună, Ron!
Bună dimineaţa tuturor slovenilor de pe pământ!
Bună dimineaţa, Bob!
Bună dimineaţa, Francie!
Bună dimineaţa, Anselm & Josephine!
Bună dimineaţa, veveriţe!
Bună dimineaţa, Mamă & Tată,
Bună dimineaţa, Bunico!
Bună dimineaţa, Stane Dolanc,
aş vrea să aduci măcar puţină blândeţe
în Iugoslavia.
Bună dimineaţa şi ţie, din nou,
pentru că asupreşti poporul,
trebuie să încetezi să asupreşti poporul!
Bună dimineaţa, Ljubljana!
Nu dispera, bună dimineaţa!
Bună dimineaţa, Čoban, nu fi trist.
Bună dimineaţa, dragi tineri poeţi sloveni,
nu deznădăjduiţi.
Bună dimineaţa celor cu o gândire ecleziastică,
vouă, tuturor membrilor de Partid,
bună dimineaţa vă spun din adâncul inimii!

trad.: Cl.K.

Tur de orizont

2011-09-04T17:54:00.012+03:00

Concursul de debut Max Blecher-Herg Benet a trecut în faza a doua. Am primit aproape 200 de mailuri, am descărcat manuscrisele (unele constau într-un poem, o povestioară sau un panseu...) şi urmează partea cea mai grea, a selecţiei celor mai bune. Dintre acestea, peste 150 sunt de luat în seamă, ceea ce depăşeşte aşteptările mele iniţiale. Vom face mai întâi o listă scurtă (probabil de zece titluri la poezie şi zece la proză), iar juriul va decide, până la mijlocul lunii octombrie, câştigătorii.

Îi mulţumesc lui Vlad Pojoga pentru ajutorul dat Casei de editură Max Blecher. Astfel, cărţile noastre se găsesc acum şi-n Sibiu. Apropo de asta, susţin cu mare interes proiectul Editurii Herg Benet de a crea o librărie virtuală în care să se găsească - şi de unde să poată fi comandate - cărţile apărute la editurile mai mici şi fără vizibilitate. Cu timpul, am putea avea, datorită acestui site, o imagine a titlurilor valoroase apărute la editurile emergente.

Nu mă pot abţine să recomand textul lui Daniel Cristea Enache din "Dilema Veche", savuros de la un capăt la altul, copios fiind şi comentariul lăsat de către Musofilos (ceva mai puţin subtil decât altădată). Concluzia: e dureros de greu să fii DCE...

5 poeme de Tomaž Šalamun

2011-09-02T05:03:00.009+03:00

Tomaž Šalamun (n. 1941, Zagreb) este considerat cel mai important poet sloven şi unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai influenţi poeţi contemporani. Autor a peste 30 de volume, de la debutul cu Poker (1966) şi până la Opera buffa (2011), premiat la Struga şi în România (cu Premiul "Ovidius"), tradus în numeroase limbi, poate cea mai importantă antologie din poezia sa fiind The Four Questions of Melancholy (2002), editată de Christopher Merrill, din care am tradus în româneşte pentru următorul număr al revistei Poesis internaţional.

Proverbe

1. Tomaž Šalamun a făcut Partidul să clipească, l-a îmblânzit, l-a dezmembrat şi l-a făcut loc.
2. Tomaž Šalamun a spus: Ruşilor, ieşiţi afară! şi ei au ieşit.
3. Tomaž Šalamun doarme în pădure.

Eu am un cal

Eu am un cal. Calul meu are patru picioare.
Eu am un magnetofon. Pe magnetofonul acesta dorm.
Eu am un frate. Fratele meu este sculptor.
Eu am o haină. Am o haină care îmi ţine de cald.
Eu am o plantă. Am o plantă pentru ca în cameră să fie ceva verde.
Eu o am pe Maruška. O am pe Maruška fiindcă o iubesc.
Eu am chibrituri. Cu ele îmi aprind ţigările.
Eu am un corp. Cu acest corp fac cele mai frumoase lucruri.
Eu am distrugere. Distrugerea îmi face multe probleme.
Eu am noapte. Noaptea vine pe fereastră în camera mea.
Mie îmi plac maşinile de curse. Cursele de maşini sunt amuzante.
Eu am bani. Cu bani cumpăr pâine.
Eu am şase poeme foarte bune. Sper că o să mai scriu şi altele.
Eu am douăzeci şi şapte de ani. Toţi anii de până acum au trecut ca un fulger.
Eu sunt relativ curajos. Curajul acesta mă ajută să mă bat cu prostia omenească.
Eu am o zi de naştere pe şapte martie. Sper că şapte martie va fi o zi frumoasă.
Eu am un prieten a cărui fiică se numeşte Breditza. Seara când e pusă în pătuţ rosteşte Šalamun şi adoarme pe loc.

Tribul meu

Tribul meu
nu mai aude
sunetul libertăţii.

Nu îl mai recunoaşte,
nu îl mai vede,
când e atins de el.

Tribul meu
crede
că lenta

ucidere
a trupurilor
şi a sufletelor

e ceva natural.
Doar uneori când e
pentru o clipă

străpuns
de ceva
ce aduce cu ozonul,

ce aduce cu copilăria,
îşi şterge fruntea
asudată,

se scutură
de acest coşmar,
de aceste lanţuri

în care este captiv,
se întoarce
şi adoarme la loc.

***

Îi implor pe stăpânii
acestei lumi să fie blânzi.
De ce trebuie

să trăiesc într-o lume
care dispreţuieşte
viaţa spiritului?

De ce am reuşit
să scriu doar 20 la sută
din poemele mele

acasă
şi am fost forţat
întotdeauna să plec

din ţara pe care
urma
să o iubesc

cel mai mult,
sau să mă sufoc?
De ce resimt

această frică
iraţională,
rezistenţa

la libertate şi
la valoarea umană?
Acest poem este

o petiţie specială
şi un bocet.
Derivă din şocul

şi din groaza
pe care le experimentez
din nou şi din nou

ori de câte ori îmi ling rănile
după traumele trăite acasă.
Mulţi dintre noi

au simţit asta.
Acceptaţi această petiţie
şi acest bocet

din partea noastră
Gastarbeiter.

***

Precum un câine credincios,
devotat,
cu limba aceasta ling
creştetul Tău de aur,
Cititorule.
Cumplită e
dragostea mea.

trad.: Cl.K.

După Sofia

2011-08-30T03:20:00.017+03:00

Viaţa e prea scurtă ca să faci o călătorie cu trenul la Sofia. Aproape 10 ore, un drum epuizant, pe o căldură sufocantă, mult praf, peisaje parcă părăsite (sute de kilometri pe care nu vezi un sat sau un câmp lucrat), gara din Sofia - inenarabilă (au renovat-o de curând, dar numai pe dinafară - iar acum arată precum circul de stat), un mutant din anii '70 ai secolului trecut, triumful înfiorătoarei arhitecturi brutaliste...

Festivalul Sofia: Poetics a fost foarte reuşit, am avut două lecturi, una dintre ele în parcul central din Sofia, unde era instalată o scenă mare pe care, timp de vreo şase ore, s-au perindat trupe, dj, poeţi bulgari, turci, greci, români, americani şi englezi, lume multă aşezată pe iarbă, o atmosferă frumoasă, deşi parcul e prost îngrijit (ca aproape totul în Sofia), "sălbatic" şi are o minunăţie de monument comunist în apropiere. Ca observaţii generale (am fost pentru a patra oară la Sofia în ultimii doi ani), mi se pare că bulgarii sunt mai legaţi de trecutul comunist decât noi, multe monumente şi statui din vremea aceea au rămas în picioare, primării de sate cu steaua sovietică pe fronton (de altfel, fiecare stâlp de iluminat de pe podul ce leagă Giurgiu de Ruse are-n vârf steaua roşie), iar Sofia (oraş aflat fericit la poalele munţilor, cam ca Braşovul la noi) e un fel de Constanţă fără mare, doar că mai întins. Am mai avut o lectură duminică, într-un club, o seară foarte frumoasă, cu un public grozav, aproape două ore şi jumătate în care invitaţii au făcut un show de foarte bună calitate (în special performerul Peter Waugh, poet englez care stă la Viena şi a fost de mai multe ori invitat în România).

În final, să mai spun că ni s-a făcut favoarea de a vizita ruinele dezgropate (cu ocazia săpăturilor la metrou) ale cetăţii Serdica, din secolele I-IV, de care "aveau grijă" muncitori fix ca la noi: se lucra în situl cu zeci de case, drumuri, edificii publice din perioada romană (inclusiv un mozaic uluitor de vreo 1800 de ani) cu cazmale şi săpăligi, băieţii ascultau manele la un radio şi nici picior de arheolog prin preajmă.

Un oraş de vizitat, destul de ieftin şi de aerisit. Te poţi amuza, te poţi şi enerva, are părţi frumoase, oamenii cam ca la noi, se mănâncă, se bea şi se petrece balcanic, iar legăturile lor cu muzica, poezia, arta îmi par, după Sofia Poetics, ceva mai vii (în spaţiul public, cel puţin) decât la noi. Faptul că Bucureştiul, un oraş cu pretenţii mai mari decât Sofia - şi, cu siguranţă, mai bogat -nu are nici un festival de felul celui de care se ocupă, împreună cu alţii, poetul Ivan Hristov, e destul de trist. Dar nici oamenii nu sunt sigur că ar fi la fel de entuziaşti şi de dispuşi să participe ca bulgarii de toate vârstele pe care i-am întâlnit şi care veniseră să asculte, printre altele, poezie, în ultimul weekend al verii.

Dinspre Borges. America

2011-08-25T16:42:00.007+03:00

Fiindcă ieri s-au împlinit 112 ani de la naşterea lui J.L. Borges, mă întorc la unul dintre cele mai frumoase pasaje pe care le-am citit despre Whitman şi, desigur, America:

"Mă gândesc la Whitman - om cu o nesfârşită capacitate de invenţie, simplificat de o viziune străină şi redus la un simplu uriaş - ca la un simbol prescurtat al patriei sale. Povestea magică a copacilor care ne împiedică să vedem pădurea poate sluji, inversată ca prin farmec, pentru a-mi exprima intenţia. Fiindcă a fost odată o pădure atât de necuprinsă, încât nimeni nu-şi mai amintea că era alcătuită din copaci; fiindcă între două mări există o naţiune de oameni atât de puternică, încât nimeni nu-şi mai aminteşte de obicei că este alcătuită din oameni." (Borges, în Celălalt Whitman)

graffiti

2011-08-22T18:40:00.007+03:00

un trup scurs
împachetat cu grijă de îngeri

boala zgândăreşte pe întuneric
câteva glande
şi-atât

în tâmple e frig
pentru călugăriţe
frunzele sunt singura piele

cine îmi spală cu sodă picioarele
cine mă izbeşte de venele
îngroşate
şi râde

„sunt mulţi ani de când
poezia nu a mai fost sudată
de viaţă”

scria pe zid retardatul
sub luna
scobită şi grea

ca o fosilă din neolitic

Satu Mare

2011-08-21T23:07:00.005+03:00

e-n sărbătoare...

Cât e weekendul de lung îs nunţi, fiecare alai face câte zece tururi, fireşte claxonând şi chiuind de mama focului, prin centrul orăşelului, petreceri de nuntă tipic româneşti - încep finuţ cu Iglesias şi Marcel Pavel, ba chiar Placido Domingo & co., pentru ca puţin după miezul nopţii s-o dea pe manele. Lume fericită, rochii, costume şi zâmbete trase la indigo...

Şi eu am visat New Orleans-ul

2011-08-16T04:00:00.009+03:00

Câtă zarvă deasupra, atâta linişte dedesubt.

Colonia poetică

2011-08-12T23:12:00.008+03:00

A apărut Colonia poetică. Poezie suedeză contemporană, cuprinzând poemele a 15 poeţi suedezi în traducerea a 15 poeţi români din ultimul deceniu, de la Doina Ioanid, Adela Greceanu, Dan Coman şi Răzvan Ţupa la Dan Sociu, Elena Vlădăreanu, Teodor Dună sau Gabi Eftimie. Practic, antologia e realizată ca urmare a celor patru ateliere de traduceri reciproce origanizate de ICR între 2008 şi 2011 şi oferă o imagine a poeziei suedeze din ultimul deceniu. Autorii (macii suedezi, vorba lui A. Cupşa) din Colonia poetică: Johannes Anyuru, Ida Börjel, Kristofer Flensmarck, Anna Hallberg, Ann Hallström, Linn Hansen, Cecilia Hansson, Leif Holmstrand, Viktor Johansson, Henrik Nilsson, Malte Persson, Sofia Stenström, Kajsa Sundin, Pär Thörn, David Vikgren.

Augustin Cupşa, "Profesorul Bumb şi macii suedezi"

2011-08-09T15:23:00.012+03:00

Am citit prozele din această carte cu mare plăcere, pe două dintre ele le ştiam bine, fiindcă Augustin le-a citit, în 2010 şi 2011, la ediţiile X, respectiv XXXVII ale Institutului Blecher. Profesorul Bumb şi macii suedezi e o carte ataşantă pe care o recomand, cu totul altceva decât ce se scrie şi se publică predominant în proza românească a ultimilor ani.

(Coperta: Ana Toma)

Cinci poeme de Maria Banuş

2011-08-05T14:09:00.005+03:00

Vis

Grasule, dormi? a şoptit, lîngă pat, mama, dinţi albi, prin plasa de sfoară.

Grasu, fetiţă de puf, adoarme de puf, se trezeşte...

Are cercel cu mărgică, piept cu mărgică. E vară.

Fluturii trupului, roi străveziu, trist lîncezeşte.

„Ochii de aur să-i sug.” Am rîs. Am fugit. Fetele ascultă în luminişul sur

al odăii. Mîinile reci şi străine. De ce? Mi-era frică?

Nimeni nu ştie. Tac. Pleoapele lor subţiri de tulpan freamătă-n jur,

creţe şi moi ca ascunsele, albele rochii de rîndunică.

Ochii de aur deschişi. Dă-mi drumul, umăr de umbră, dă-mi drumul.

Tremură becul. Uneori, cărnos, ca un miez alburiu de ciupercă, se mişcă tavanul.

Rochia, ciorapii verzui, putrezi pe jos, frunzele putrede, oameni nesiguri ca fumul

s-apropie, pleacă. Lungi, de cenuşă, cu mîţele, alunecă zilele, anul.

Lingura sună. Sau ceştile? Cine tresare? A sunat cineva cu unghie de lună, pe geam, afară?

N-a fost nimic. Linişte, linişte. Nu mai eşti mică. Uită-te, luna pluteşte

lin, lîngă pat. Luna, dinţi albi: grasule, dormi? albi, prin plasa de sfoară

Grasu, fetiţă de puf, adoarme de puf, se trezeşte...

Palinodie

Nu ne mai cunoaştem. Inima s-a zvîntat de atunci,

cînd tremuram de freamătul omului şi căţelelor,

de nopţile-ncleştate-n subsoluri şi-n lunci,

de copiii păienjeni, împreunaţi tăcut în dosul cişmelelor,

unde-s doar buruieni şi furnici,

pleoscăitul apei pe fundul găleţii şi cîntecul servitoarei.

Dîrdîiam, eram mici.

Dac-ai şti, astăzi nici de guşa bătrînilor

nu mai mi-e frică,

nici de măcelarul roşcat, nici de comicul ce sare pe cap,

redingotă şi ochi răsuciţi.

Mă mir mai ales de serile acelea putrede din august,

cînd o vecină peltică,

îmi arăta la zugravul din colţ, lampioanele-aprinse

fumegînd în pepeni scobiţi.

Cînd, ghemuite sub scară, pe-ntuneric,

cu palmele subţioară,

o lăsam să-mi bîiguie cald în ureche,

şi bănuiam c-am să plîng.

Nu ştiu de cine vorbiţi, domnişoară.

Fragment de primăvară

O stradă pe care trec îndoită din umeri,

sub primăvara grea ca un cîntec de bivol.

Pietrele drumului şi stelele

stau cuminţi de poţi să le numeri,

numai cîntecul meu îmi sfîşie rochia,

sub primăvara grea ca un cîntec de bivol.

Bolborosesc. Şi tac. Degeaba aştept între uluci

învineţirea liliacului.

Dedesubtul genunchiului carnea e umedă ca un măr despicat,

şi albul ochilor tulbure, tulbure.

Mă gîndesc, mergînd aşa, îndoită din umeri,

la primăvara asta golaşe şi tristă ca un gît de băiat.

Scrisoare

Să taci. Îţi scriu fiindcă-i o noapte limpede ca o frunte de ied,

fiindcă mi-e cerul gurii amar ca pieliţa nucilor noi,

îţi scriu fiindcă suntem atît de uituci amîndoi.

Curînd şi bătaia fumurie a pleoapelor vom uita-o, cred.

Ascultă. Mergeam. Deodată părul ciufulit îmi căzu pe faţă. Ţîşnise vîntul.

Crengile arse de praf se căutau între ele cu foşnet moale.

Era un sălcîm, era şi mare. Ne-am oprit să-mi scutur nisipul strîns în sandale.

Atîta tot. Încheieturile tale îmi erau mai dragi decît cerul şi decît pămîntul.

Cîntec de sfîrşit

Sînt obosită. Sînt cu mine.

M-au agăţat în beznă ca pe-un cercel.

A spus cineva: măi mînzule,

şi odată: măi trandafirule...

Sînt obosită de mine ca un cercel,

şi mi-e frică de tot, şi de anii

cu zumzetul des de albine.

Ce spune sîngele, ce spuse el?

– Nani, Maria, nani.

din Ţara fetelor (1936)

75 de ani de la "Ţara fetelor"

2011-08-03T17:09:00.008+03:00

Maria Banuş (1914-1999)

Când a debutat cu Ţara fetelor, Maria Banuş avea doar 22 de ani şi se afirma dintr-odată ca una dintre vocile îndreptăţite să schimbe paradigma lirică a epocii sale. Era 1936, o perioadă tulbure în care o tânără educată, urbană, cu splendide reverii şi nostalgii patriarhale, publica o carte a cărei experienţă nu a depăşit-o prin nici una dintre cărţile publicate mai apoi, ca scriitoare angajată, în anii cei mai sumbri ai comunismului. Maria Banuş a fost prima poetă din literatura română modernă a cărei senzorialitate, de o admirabilă puritate, se unea cu un filon etic de regăsit la cei mai valoroşi poeţi ai vremii. În ciuda pudorii şi a rafinamentelor sale, poezia Mariei Banuş are în această plachetă o pregnanţă şi o forţă expresivă care fac din ea un vârf al poeziei feminine româneşti (pe care Eugen Lovinescu o susţinea destul de şovăielnic, nu fără unele rezerve de fond). Am convingerea că, în pofida parcursului său ulterior (unsprezece volume numai între 1949 şi 1957, urmate de alte douăsprezece, ultimul publicat în 1990), Maria Banuş a dat prin Ţara fetelor unul dintre cele mai frumoase volume de poezie românească din prima jumătate a secolului XX. După 75 de ani, versurile de la finalul poemului “Ceas de demult” emoţionează, păstrându-şi nealterate frumuseţea şi simplitatea: “Şi-n mine, curgînd pe-ntuneric, un fir subţiratec de singe, / venit de departe, / un fir pe care-l simt în pieptul îngust de băiat, / în tîmple, / în braţele lungi, străvezii, / şi ştiu că sînt mare, că am cinci ani împliniţi, / cînd nu mai poţi plînge, / şi ştiu că nimic mai trist decît asta n-o să se-ntâmple, / orice va fi.”

Despre Anotimp # 21

2011-08-02T19:47:00.003+03:00

Ciprian Măceşaru, în Accent cultural, nr. 3-4 / iulie-august 2011, la pagina 19.

Homer la periferie

2011-07-30T23:09:00.007+03:00

După Familia P de Dariusz Sosnicki, a apărut al doilea titlu din colecţia Orfeu a Casei de editură Max Blecher: volumul bilingv în sârbă şi în română Homer la periferie, o antologie din poezia lui Dragan Jovanovic Danilov, în traducerea regretatului Ioan Radin Peianov.

Reiau aici un fragment din postfaţă:

« (...) Este reconfortant să citeşti poezia lui Dragan Jovanović Danilov, autor polivalent afirmat în literatura sârbă a ultimelor două decenii, nu doar pentru calităţile lui de pictor (sau de descriptor) al unui real care se întrepătrunde cu mitologia, ci mai ales pentru că este un melancolic cu o scriitură vitalistă. Un manierism de substanţă, aş spune, folosind o formulă uzată în critica românească, adică un lirism al esenţelor care se trage din modernismul înalt, fiind pe parcurs relativizat prin funambulesc şi deriziune, ce aminteşte uneori de câţiva poeţi români aparţinând Generaţiei 70 (Vasile Vlad sau Ion Mircea sunt referinţele cele mai apropiate), dar şi de misticismul deziluzionat al Generaţiei 90. Puternicul filon etic al sârbilor – pe care e altoită o inteligenţă speculativă ce nu-şi slăbeşte nici un moment priza existenţială – se remarcă în poemele pe care D.J. Danilov le înscenează întotdeauna cu o tehnică migăloasă, de artist asianic („Viziunile mele exacte”). În esenţă, poetul se află în căutarea unui ideal de tip alexandrin, la care încearcă să ajungă pe calea intelectualului calculat şi fantast, inginer de labirinturi şi vizionar chibzuit.

(...) În acest univers poetic, capacitatea simbolizantă a lui Danilov joacă un rol important, iar poeme precum „Fereastra oarbă”, „Refugiul” sau „Cuib deasupra genunii” se derulează uzând de această calitate, aventura simbolică se încheagă şi conduce stăruitor către un sens metafizic. Conştient că lucrurile nu se dezvăluie direct („Am văzut tot, dar mi-a scăpat esenţialul”) şi că omul e rătăcit în „adânca pădure” în care „sub strălucirea rece a lunii / şi-a stelelor, goliciunea ne ancorează”, manierismul lui Danilov se încarcă de gravitate şi îşi găseşte adevărata vocaţie: cunoaşterea de sine. Dar, dacă la cel mai important poet român aparţinând aceleiaşi generaţii, Ioan Es. Pop, rugăciunea de antracit („singura rugăciune neiertătoare, singura pentru care am hotărât / să merg până la capăt”) e strivitoare şi lipsită de orice speranţă, la Dragan Jovanović Danilov oroarea (aceea pe care o trăise şi Kurtz al lui Conrad) e ritualizată şi convertită în melancolie: „Un fel de tristeţe molcomă, ca după dragoste, / mă răpunea atunci când pe unii dintre cei mai bătrâni /şi neputincioşi eram nevoit să-i duc pe scară în sus / până la culcuş, iar din când în când, găseam în hulubărie / sau chiar în preajma ei, câte un porumbel mort. // Spun: am avut şi eu un altar în blestematul, / micul oraş în care nu eram îndrăgit. / În clipe de solitudine, sub hulubărie / mă rugam, mă rugam, nici eu nu ştiu la ce.” (...)»

Lectura de la Bistriţa

2011-07-25T04:01:00.002+03:00

şi lectura cap-coadă, aşa cum a filmat-o white noise:

Adio, m. ivănescu

2011-07-22T15:17:00.001+03:00

Pentru postmodernismul românesc, Mircea Ivănescu a fost, alături de Mircea Horia Simionescu, vârful aisbergului. Fără poezia sa, şi fără zecile de mari cărţi ale secolului XX pe care le-a tradus exemplar în româneşte, literatura noastră din ultimii patruzeci de ani ar fi arătat sensibil diferit. Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu şi ceilalţi scriitori afiliaţi 80-ismului rafinat şi ironic (într-un cuvânt: postmodern), cu siguranţă nu ar fi scris la fel. Am fi avut probabil şi astăzi o literatură bătrânicioasă, tardo-modernistă, sufocată de discursul naţionalist de tip Păunescu-Vadim sau de estetismul cu ochii la stele al autorilor care nu au reuşit niciodată să descopere firescul şi naturaleţea. Pe acestea Mircea Ivănescu le stăpânea ca un mare poet, din interiorul unui discurs care nu e la îndemâna oricui – fiindcă, pentru a-i citi versurile, nu e nevoie doar de elanuri lirice şi de entuziasm infantil, versurile sale nu sunt cantabile şi necesită o cultură solidă şi curiozitatea de a sonda dincolo de aparenţe.

Mircea Ivănescu a fost omul cel mai cultivat pe care l-am întâlnit, iar literatura sa e o remarcabilă probă de subtilitate, inteligenţă şi emoţie, care a contribuit ca poezia românească de după 1968 să treacă într-o altă vârstă istorică. Odată cu trecerea poetului Mircea Ivănescu, la doar câteva luni de la dispariţia romancierului Mircea Horia Simionescu, se încheie o epocă.

Mircea Ivănescu (1931-2011)

2011-07-21T13:48:00.006+03:00

Despre moarte ca revedere

1.
sigur că nu este adevărat. murind
nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung
care te poartă cu ochii închişi – şi te leagănă –
şi la început e un somn, şi pe urmă o uitare –
şi pe urmă timpul îşi pierde orice înţeles,
este numai o linişte care se întoarce asupra ei înseşi
cu un singur ecou – şi acela e-un nimb,
ca flacăra lumânării – şi pe urmă lumina
îşi pierde orice înţeles – şi pe urmă tăcerea
îşi lasă deoparte înţelesul – şi suspendat
în ceva care nu mai are vreun înţeles – şi nimic pe urmă, nici
descărnarea de înţelesuri, plutirea în nimic,
cu scheletul nefiinţei, gură în gură,
nu mai există. pe urmă nu mai este nici un pe urmă
dar nici vreun acum, şi nu mai este nici moarte.

2.
dar moartea este o revedere totuşi – însă de partea
aceasta a ei, cel care rămâne îşi deschide
ochii deodată – (şi ceea ce vede atunci
dacă are să uite vreodată, un popor nevăzut de furnici
îi va muşca ochii, şi nu vor mai vedea ochii lui după aceea
decât contururi). cel care a privit moartea
luând chipul unei fiinţe – vede din nou
ceea ce nu s-a văzut niciodată de la facerea lumii,
ceea ce se vede mereu – şi oricât de repede
şi-ar acoperi ochii – oricât de tare
ar gâfâi, să-şi acopere asurzitoarea lumină a tăcerii
din ochi, din urechi – ceea ce a văzut el atunci
a fost înfăţişarea adevărată, a fost
– dar adevărul nu mai înseamnă aici nimic –
a fost ceea ce se priveşte pentru întâia dată
şi fără urmare.

***

se intră greu în moarte? uneori
se trece atâta de greu prin paloare – rămâne
pe obrazul cel de alături o spaimă care decolorează
trăsăturile, şi le coboară în cearcăne, şi ochii măriţi
nu mai aud răspunsul, şi caută, caută.
pe urmă, paloarea rămâne, aşa cum la bolnavii de cord
obrazul, fruntea capătă o paliditate care nu e
a spaimei – căci prin spaimă treci, şi apoi respiri –
dar lumina aceasta de ceară stă. se moare încet,
desigur, pentru că mâna este obişnuită să încerce
mereu câte un gest, pentru că ochiul vede mereu –
chiar şi nemişcare. şi chiar
şi întunericul care se lasă – şi înconjoară totul.
şi, de fapt, mai e ceva în trupul acesta atât de ostenit,
că nici nu mai simte trecerea timpului – mai este ceva
care simte lumina, şi bucuria, şi pierderea oarbă a contururilor
şi care mai vrea să mai treacă ceva din toate acestea
gesturile care să înconjoare obiecte – şi ochii să vadă
şi trupul întreg să respire. mereu, în timp ce un om,
sub flacăra palidă care i se aşeaza pe faţă
trăsăturile i se schimbă, mai caută încă.
şi pe urmă când, în sfârşit, chipul se opreşte, şi nemişcat
aşteaptă acum veşnicia – nici atunci
nu s-a terminat totul. căci spaima care ne-alungă
în noi înşine când privim nemişcarea aceasta, ne fugăreşte
până când ne auzim chinuiţi respirând, spaima aceasta
o mai bântuie pe fiinţa de alături, întinsă într-un lent
pat doar cu câteva flori, cu tremurul luminii mate
şi cu tăcerea pe care, vezi, nimic n-o mai sparge. spaima aceasta
înseamnă că nimeni nu moare, cel puţin încă un timp,
câtă vreme ţi-e frică privindu-i pe cei care au murit.
şi poate că aşa e mai bine. se moare greu. nemişcarea,
tăcerea, lumina gălbuie şi spaima –
ochii închişi, adânciţi, buzele strânse, decolorate,
– toate acestea sunt semne. dar moartea rămâne
şi în cei care sunt încă vii şi privesc. şi moartea, în cei vii,
nu mai e nemişcarea – chiar dacă a spaimei desigur.
moartea e o lumină decolorată. privirea spre ea
e şi frică şi flacăra scurtă – mată, gălbuie – şi oarbă
aşezare de vorbe.

Hyperliteratura

2011-07-20T16:09:00.005+03:00

S-a lansat noua Hyperliteratura, un site care (în noua formulă) pare extrem de promiţător şi de bine gândit, implicându-i pe câţiva dintre cei mai activi şi mai vizibili tineri autori. Sper – şi le urez – ca proiectul ăsta să ţină.

Zile pline. La Bistriţa

2011-07-14T02:20:00.005+03:00

A treia ediţie a festivalului "Poezia e la Bistriţa", de joi până duminică, în miezul verii, cu câţiva poeţi de primă mână, cu lecturi, discuţii, Institutul Blecher şi Poesis internaţional.

Tot mai aproape de insula doctorului Moreau

2011-07-12T17:54:00.003+03:00

... şi într-o bună zi Mickey Mouse nu va mai fi doar un personaj de desen animat

Trei cronici la "Cele mai frumoase poeme"

2011-07-11T17:19:00.013+03:00

Trei articole din care am rămas cu ceva despre antologia pe care am făcut-o împreună cu Radu Vancu, Cele mai frumoase poeme din 2010 (Tracus Arte, 2011), pe care sper să puneţi mâna cât mai curând, de n-aţi făcut-o deja, fiindcă e unul dintre proiectele cele mai dragi – şi mai promiţătoare – în care m-am implicat (poate şi fiindcă e vorba despre prietenul meu R.V., şi despre posibilul început al unei tradiţii...)

"Cele mai frumoase poeme din 2010", de Ciprian Măceşaru, în Şapte seri, nr. 666 / aprilie 2011

"Cincizeci (şi doi) de poeţi", de Cosmin Ciotloş, în România literară, nr. 18 / mai 2011

"Poeme vechi şi noi", de Angelo Mitchievici, în Convorbiri literare, mai 2011

W.H. Auden, "Funeral Blues"

2011-07-07T18:13:00.003+03:00

Stop all the clocks, cut off the telephone,
Prevent the dog from barking with a juicy bone,
Silence the pianos and with muffled drum
Bring out the coffin, let the mourners come.

Let aeroplanes circle moaning overhead
Scribbling on the sky the message He Is Dead,
Put crêpe bows round the white necks of the public doves,
Let the traffic policemen wear black cotton gloves.

He was my North, my South, my East and West,
My working week and my Sunday rest,
My noon, my midnight, my talk, my song;
I thought that love would last for ever: I was wrong.

The stars are not wanted now: put out every one;
Pack up the moon and dismantle the sun;
Pour away the ocean and sweep up the wood.
For nothing now can ever come to any good.

ca un poet dintr-un film coreean

2011-07-03T21:57:00.008+03:00

în după-amiaza aceea am stat
cu un animal tulbure-n piept
pe una din băncile de la universitate
şi totul în jur îmi şoptea că ratasem
iar mâinile mele aşezate pe genunchi
spuneau o povestioară tristă de acum cinci ani

(nu mai avusesem nici un vis de luni bune
şi oricât aş fi încercat
nu mai păcăleam pe nimeni că aş fi un băiat rău).

se lăsa seara. pe cer se vedeau luminiţe
poate se anunţa ceva, I couldn't care less.

lângă fântână, doi porumbei grăsuţi
trezind imaginea sânilor tăi într-o dimineaţă:
te priveai în oglindă
cu părul puţin ciufulit şi cu zâmbetul acela
în stare să mă facă să-mi doresc
să fiu unul dintre oamenii buni care hrănesc porumbei.

stăteam pe bancă, lângă mine ceva sclipea în fântână,
oameni treceau, se strângeau în braţe,
se despărţeau
şi eu eram trist ca un poet dintr-un film coreean
gândindu-mă că tu trebuie să pleci
şi norii sunt atât de frumoşi

P.I. 5

2011-06-29T03:16:00.013+03:00

Poesis International 5

A apărut numărul 5 al revistei "Poesis Internaţional". Pe copertă: Angela Marinescu.

Din iulie, revista poate fi găsită în chioşcurile Inmedio şi în librăriile care se respectă.

Concurs de debut Max Blecher – Herg Benet

2011-06-26T19:18:00.011+03:00

Pe parcursul ultimului an, două edituri recent fondate – Casa de Editură Max Blecher (http://maxblecher.ro/) şi Editura Herg Benet (http://www.hergbenet.ro/) – au demonstrat, prin apariţiile pe piaţa de carte pe care le-au propus şi promovat, că se axează pe cele mai noi discursuri literare contemporane. Miza acestor edituri a fost de la început reprezentată de autorii originali şi neînregimentaţi, a căror literatură poate deschide noi perspective şi direcţii de expresivitate.

Dezideratul comun al Casei de Editură Max Blecher şi al Editurii Herg Benet de a sprijini literatura tânără valoroasă a întâlnit necesitatea tot mai evidentă de a lansa un concurs de debut în care manuscrisele trimise chiar să fie citite. Concursul de debut Max Blecher – Herg Benet li se adresează celor încrezători în puterea literaturii şi în propriul talent, celor care s-au săturat de competiţiile fictive ale căror rezultate se cunosc cu câteva luni înainte de final. Acest concurs e pentru toţi cei ignoraţi de sistemul editorial pentru a nu tulbura cumva pasivitatea, lipsa de idei şi ierarhiile „breslei”. O şansă pentru scriitorii nedebutaţi în volum de a-şi face cunoscut numele – şi, fireşte, pentru editori, de a propune publicului cărţi adevărate, actuale, greu de uitat.

Desfăşurare:Concursul va avea două secţiuni: Poezie şi Proză.Condiţia principală este ca participantul să nu fi debutat până acum în volum, indiferent că este vorba despre poezie sau proză. Nu există limită de vârstă pentru înscriere.Premiul constă în publicarea a 4 manuscrise căştigătoare, două de poezie şi două de proză, Casa de Editură Max Blecher şi Editura Herg Benet urmând a publica câte un manuscris din cele două genuri literare în toamna anului 2011.Adresa de e-mail la care vor fi trimise manuscrisele este debutMBHB@gmail.comData limită până la care pot fi înscrise manuscrisele în concurs este 31 august 2011. Manuscrisele vor fi citite de către 7 scriitori şi editori, iar decizia juriului va fi comunicată până la sfârşitul lunii septembrie a acestui an.Volumele câştigătoare vor fi lansate şi promovate în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus 2011.Regulament:Pentru a se înscrie în concurs, participantul îşi va face o adresă de e-mail Yahoo!, cu numele manuscrisului pe care îl propune juriului. De exemplu, un participant al cărui manuscris poartă titlul “ceaţă verde” va avea adresa de e-mail ceataverde@yahoo.com. Numele participantului NU va fi precizat în e-mailul trimis juriului, ce va conţine manuscrisul, şi nici în interiorul manuscrisului. Încălcarea acestei reguli duce la descalificarea automată.Este obligatoriu ca fiecare manuscris, indiferent de genul literar, să aibă o întindere suficientă pentru a constitui, de sine stătător, un volum tipărit.La secţiunea Proză, participantul se poate înscrie atât cu proză scurtă, cât şi cu roman.JURIUL concursului este format din scriitorii: Ioan Es. Pop, Liviu Antonesei, Radu Vancu, Dan Coman, Răzvan Ţupa şi editorii Claudiu Komartin şi Alexandru Voicescu.Membrii juriului nu vor cunoaşte identitatea concurenţilor, aceasta urmând a fi dezvăluită după desemnarea manuscriselor câştigătoare.

Lectura din grădina ICR

2011-06-25T02:25:00.003+03:00

Şi a fost Noaptea Institutelor, şi a fost lectura din grădina ICR-ului, unde am avut o seară frumoasă în compania câtorva poeţi pe care îi iubesc şi a tinerilor traducători de anul acesta de la Mogoşoaia (au mai fost şi clătite şi o coadă interminabilă la gustărele gratuite, ca-n alte vremuri, dar ce mai contează).

Iresponsabil

2011-06-23T12:47:00.006+03:00

Nu cred că mai are rost, după toţi aceşti ani, să explic de ce un asemenea ins nu va fi niciodată preşedintele meu. Încă o dată felicitări celor care l-au votat.

Un interviu

2011-06-22T18:37:00.003+03:00

apărut în Hyperion, nr. 4-5-6 / 2011 (pag. 28-29)

Institutul Blecher XLII

2011-06-19T11:05:00.001+03:00

Editorialul din Poesis Internaţional

2011-06-16T13:52:00.004+03:00

M-am simţit deodată înduioşat când, după mai multe zile petrecute împreună în care nu reuşisem să depăşim stadiul banalităţilor politicoase, Björn Kuhligk a lăsat într-o noapte, după lectura avută la Sibiu, garda jos şi mi-a spus că în Bucureşti a trăit câteva momente oribile. Mi-a povestit pe scurt o secvenţă pe care mi-o descrisese cu aceeaşi stupefacţie, cu două zile înainte, Uljana Wolf (până şi detaliile reţinute de cei doi erau aceleaşi): pe Calea Victoriei, în faţa vitrinei magazinului Gucci, un cerşetor cu un braţ amputat, întins pe un carton, arătându-şi ostentativ ciotul trecătorilor. În jurul lui, câini vagabonzi care îi dau târcoale, îl miros, un film pe care – mi-am dat seama – l-am văzut de atâtea ori încât am încetat să-l mai receptez. Era în cuvintele lui Björn amestecul de dezgust şi revoltă pe care îl simţi în mod normal în faţa oricărui spectacol grotesc. Pentru mine însă, abjecţia pare să fi devenit, cu anii, o parte normală a lucrurilor. Bănuiesc că ceva similar li se întâmplă măcelarilor când nu mai simt mirosul de carne macră.

Între communication breakdown şi lost in translation, cele patru lecturi avute de poeţii germani invitaţi în România împreună cu opt poeţi români, la Bucureşti, Braşov şi Sibiu, m-au ajutat să înţeleg câte ceva despre fiecare dintre noi. Traducerile în româneşte ale poemelor lui Uljana Wolf, Ulrike Almut Sandig, Daniel Falb şi Björn Kuhligk sunt, se va vedea în revistă, ireproşabile. Dicţia lor – în mod evident originală, vocaţia – incontestabilă. Şi totuşi, de unde vin dificultăţile de receptare, momentele în care, citindu-le, am simţit că aceste poeme sunt excelente, dar nu mi se adresează în mod direct? Tehnica şi elaborarea meticuloasă pe care le intuieşti la nemţi, partea de experiment (în sensul cel mai larg) a acestor texte pot face câteodată discursul prea greu de decodat? Mă frustrează, în general, la poezia germană recentă – atât cât o cunosc din traduceri, de la Thomas Kling încoace – impresia unui mecanism foarte bine reglat şi, de la un punct încolo, autosuficient. Înţelesesem şi în urma întâlnirilor cu poeţii suedezi că poezia conceptuală este, în nord, direcţia cea mai influentă de astăzi – poate şi fiindcă permite, la adăpostul confortabil al experimentului de limbaj, consacrarea discursurilor care nu mai comunică nimic. Björn, în schimb, mi s-a părut iritat de obsesia corpului în poezia românilor, de autismul lor, de visceralitatea în exces. Comparaţia cu cerşetorul ciung era la îndemână.

Politizarea extremă a corpului din poezia românească (întotdeauna la voi e vorba despre corp, a fost reproşul lui Kuhligk) s-a lovit de oroarea de intimitate şi de manipulare a nemţilor. Decenţa pe care trebuie să o impună discursul privat a întâlnit intimitatea sângerândă, dezvăluită fără rezerve de poeţii generaţiei mele. Civilitatea, pe de o parte, şi expunerea fără nici o precauţie a rănilor, pe de altă parte, au stat pentru câteva seri faţă în faţă. Înţeleg de ce violenţa emoţională şi stridenţele lumii noastre le repugnă germanilor. De ce un occidental priveşte cu condescendenţă parada suferinţei la care suntem părtaşi şi pe care uneori o regizăm noi înşine în cele mai mici amănunte. Poeţii români li se vor fi părut oaspeţilor noştri mult prea dornici să se devoaleze, să se mărturisească; trăind şi creând într-o paradigmă diferită, poetul român nu-i lasă loc de-ntors cititorului, îl face părtaş la traumele şi exasperările lui, are un comportament profund nedemocratic, hăituit de fantasmele unei interiorităţi rănite şi vindicative; vorbeşte obsesiv despre eu, un eu aproape întotdeauna susceptibil şi nevrotic, pentru care miza poeziei e personală şi extrem de subiectivă; pentru nemţi, poezia nu mai poate fi confesional sau cutie a milei, ci un discurs alternativ care îşi propune să nu lase limbajul sufocat de limbajele publice ale manipulării, de aceea caută să demonteze discursurile actualităţii – publicitar, politic, juridic, administrativ – pentru a le putea arăta în toată goliciunea lor, spre a le demistifica. La mijloc nu e neapărat, cum ne-am putea grăbi să judecăm, deficitul de sensibilitate al unora contrapus disponibilităţii exagerate a afectelor celorlalţi. Ar fi prea simplu să reducem totul la banala opoziţie spirit germanic vs spirit latin.

În timp ce poezia germană de astăzi are de-a face cu realitatea unei lumi postcoloniale preocupate de ruinarea capitalismului, epuizarea resurselor naturale, dezintegrarea limbajelor convenţionale sau ecologismul, noi facem în continuare o literatură cu (şi din) disperare. Într-o societate structurată rigid, în care discursul public este impersonal şi funcţional (în vreme ce la noi e vituperant şi superficial), mai bine te îngropi în tine, sub o aparenţă ireproşabilă, decât să intri în spaţiul personal al altuia, să impui sau să ţi se impună ceva.

Fascismul societăţii de consum pe care îl denunţa în Italia anilor ’70 Pasolini este nivelator, dar subtil, călărind idealul „hedonist” al largii majorităţi manipulate printr-o propagandă persuasivă şi diabolică, ce nu îşi slăbeşte hăţurile nici un moment. Ca orice totalitarism, societatea de consum e, în esenţă, ostilă artei şi literaturii. Ostilă, de fapt, oricărei forme de „gândire personală”. Desigur, acum nu mai există cenzura de stat, dar capitalismul îşi exercită invariabil puterea de a cenzura economic. Impune limite de comunicare. Foloseşte mijloacele media pentru spălarea creierelor consumatorilor. Instituie reguli şi legi ale „corectitudinii politice”. Dar noi suntem încă pasivi faţă de mistificările societăţii de consum, răspundem cel mai bine – cum ştim, cu răbufniri de violenţă şi crize de isterie – stimulilor grosieri, discursul normalităţii, al echilibrului şi al decenţei rămâne spulberat. Obişnuiţi încă cu mijloacele rudimentare de represiune ale comunismului terminal, căruia i-au urmat două decenii de capitalism abject, după guvernări succesive ale stângii şi ale dreptei care nu au făcut nici o diferenţă în plan ideologic sau moral, dilemele noastre cele mai mari sunt de natură identitară. Cum am putea crede că vom găsi brusc un limbaj comun când problemele noastre sunt atât de diferite?

Rămâne, în cele din urmă, experienţa unor momente de graţie pe care, citind-o, doar poezia adevărată mi le poate dărui. „Nu voi sufla o vorbă despre pâlpâitul copacilor” îşi începe Ulrike Almut Sandig un poem superb, iar versurile sale rafinate despre absenţă şi pierdere sunt, pentru mine, suficiente ca să-mi întreţină credinţa că poezia este în locul potrivit. Şi că ne dă exact atât cât putem primi.

Şi dacă am rămâne cu atât, şi tot ar trebui să ne simţim norocoşi.