marți, 31 octombrie 2017

Sleit


Era perioada aia din an când stăteau pe lângă mine
cu ochii holbați aşteptând
să mai fac o minune. Şi eu nimic, iritări, burzuluiri
afectate, pomelo, comprese.
 „Mai duceți-vă-n pula mea acasă, nu poate omul nici
să meargă la budă din cauza voastră.
N-am ce să vă dau, sunt sleit”
şi tot aşa, ca o divă, dar ai cu cine? – „unu’ singur, bossulică,
nici nu trebuie efix, decât puțină magie finuță
de-a lu’ matale şi nu mai ştii de noi pân’ la anu”.
Visam destul de des că mi se fură banii
și că motociclişti imponderabili vor să-mi smulgă
de la gât lănțişorul cu urechiuşe de popândău – ce oroare.
Când a venit ea (avea o față rotunjoară, trăsături delicate
și, de-atâta poftă de viață, îi zâmbeau și mitocondriile),
părea să știe totul despre mine și ținea la spate
un ciocan cu cap de diamant, cum se folosește
doar pe planetele extenuaților.
Nu mi-a fost teamă, credeam că încă visez, deși simțeam
de câte ori venea lângă mine cum îmi vibrează
membrana care desparte emisferele,
așa că am lăsat-o să-și facă numărul
așa că m-am predat fără să-ntreb de muzică sau de soare
de aparițiile neverosimile de mătrăgună
de rodii sau de căluți.

Nici nu am simțit lovitura, nici că mi-ar fi putut păsa mai puțin.

2 comentarii: