O povestioară

Mă așezasem de puțină vreme pe băncuța din Hyde Park Corner, locul unde obișnuiam să ies cu o cafea și o carte, incercând să ignor umezeala și vântul tăios. La câțiva metri de mine, un white collar țeapăn și foarte grăbit își scăpase ziarul, pe care l-am ridicat mai mult din curiozitate: era primul cotidian britanic pe care îl parcurgeam în mai bine de o lună. Acolo aveam să citesc în mansarda mea despre anunțata lectură a lui J.T., unul dintre poeții pe care visasem de multă vreme să-i întâlnesc. În realitate, era mai mult de atât: enigma care îi însoțea fiecare nou volum și absențele lui programate (găsea întotdeauna o scuză bună, reușind cu toate astea să uimească de fiecare dată publicul) mă trecuseră și pe mine în rândul admiratorilor săi necondiționați. „După 7 ani de tăcere, uimitorul poet londonez revine în fața publicului.” De fapt, consemnarea din rubrica aceea era mai mult decât inexactă – era de-a dreptul neadevărată. Nimeni nu putea spune cu siguranță dacă îl văzuse vreodată (deși am întâlnit câțiva poeți între două vârste care țineau morțiș să mi-l descrie amănunțit la un pahar de Guinness – iar descrierea fiecăruia era în detaliu și fără nicio legătură cu descrierile celorlați) pe J.T. cel cunoscut încă de la sfârșitul anilor ’80 pentru travestiurile lui și pentru că nu se lăsa niciodată fotografiat. La lecturile din anii de început, făcuse câteva dintre cele mai mari trăznăi pe care le văzuse publicul londonez – pe scene sau în baruri faimoase pentru lecturile organizate încă din vremea lui Ted Hughes și a lui Thom Gunn, obișnuia să trimită pentru a citi în locul său pitici cu portavoce, infirmi exhibiționiști cu măști de gaze pe față, un cor de femei extraordinar de diforme, de păroase și de isterice, iar o dată chiar un papagal care a putut reproduce trei poeme cap-coadă dintr-unul dintre volumele lui maniacal-experimentale. Fiecare și-l imaginează așa cum vrea. Oricum, poezia lui e suficient de țicnită și de originală, încât nici o trăsătură pe care, citindu-l, o credeai clar identificată, nu e, la o nouă lectură, în același loc. Așa că, indiferent ce avea să se întâmple, eram hotărât să merg – iar în seara aceea am fost unul dintre primii sosiți în cafeneaua din Covent Garden, având la mine masiva antologie cu textele scrise de J.T. de la sfârșitul anilor ’70 până în 2005. Curiozitatea îi impinsese și pe alții, deși, ca niște briți respectabili, păreau că și-o maschează destul de bine. Cu toată politețea și familiaritatea stângace pe care le afișau, erau în același timp speriați de moarte și excitați de noua extravaganță a lui J.T.

Așa că nu mi-a fost greu ca, în tăcerea stânjenită din primele momente de după ce fusese invitat pe scenă, să mă ridic ținând la subraț cărămida semnată de el și să țâșnesc spre microfon, unde am rostit destul de fluent scurtul discurs pe care îl pregătisem: aduceam mulțumirile poetului pentru atenția acordată operei sale, adăugând că J.T. e bine și îi salută de la ferma sa din Glamorgan, unde lucrează la o rescriere în cheie postmodernă a lui Beowulf. Nu i-am lăsat să-și dea seama prea bine ce se întâmplă, știind vechea regulă a locului: dacă cineva citește poezie, nu poate fi întrerupt, iar întâlnirea durează până la terminarea lecturii, fără posibile întreruperi dinafară. Așa că am citit, am citit aproape cinci ore, întregul volum de aproape 600 de pagini, până ce în sală nu am mai rămas decât eu și un singur spectator, a cărui siluetă mai mult o ghiceam în penumbra în care se înșirau ultimele rânduri de scaune.

Se făcuse aproape 3 dimineața. M-am oprit, am închis cartea, m-am sprijinit de un stativ – când vocea bărbatului din spatele sălii a făcut aerul să vibreze: Băiete, pe asta chiar n-a mai făcut-o nimeni până acum. Cred că va trebui să rescriu Beowulf, dacă tot ai anunțat acolo, sus...

Și am ieșit împreună în noaptea rece și umedă ca o stridie.

(text publicat în cel mai recent număr al Dilematecii)