Soare și semne cu trecerea interzisă *

Felia de pâine uitată pe masă.

Susurul robinetului.

Zațul din cana de tablă.

Îmi amintesc: stăteai cu genunchii la gură,

Ghemuită între pat şi fereastră.

În spaimă ca într-o placentă mare. Cald rece

Şi iarăşi cald.

Aş fi vrut să învăţ limba pe care o vorbesc localnicii.

O limbă ca un cui înfipt în aer

De care e agățat un costum scump pătat cu salivă.

„Te urăsc fiindcă bei.”

„Te urăsc fiindcă fumezi.”

„Te urăsc când îţi duci mâna la frunte îngândurat.”

„Te urăsc când ştii ce voi spune şi foloseşti asta împotriva mea.”

Soare şi semne cu trecerea interzisă.

Pe o muzică nonșalantă și gravă.

„Te urăsc fiindcă mă umileşti de faţă cu ceilalţi.”

„Te urăsc fiindcă nu poţi să aştepţi nimic în tăcere.”

Și mica scuză ticăloasă şi confortabilă

Când tot ce ai crezut se face țăndări.

La marginea lacului într-o casă de sticlă.

O inimă bătând cât pentru două.

Și aerul s-a oprit și am fost

Numai noi, într-un moment mic și etern.

Cu memoria intactă ca a oricărui animal tânăr

Dintr-o specie pe cale de dispariție.

* am pornit de la o piesă într-un act pe care am scris-o în 2010, în care două personaje își întretăiau monoloagele, totul petrecându-se într-o mașină de tocat carne. Cred că intenția mea era să vorbesc despre relația de cuplu printr-o serie de enunțuri frânte și aparent absurde, înstrăinate, autiste, care se organizau într-o neașteptată coerență. Nu cred că se putea face mai mult din acel text decât impulsul acestui poem-ciornă în care am încercat să folosesc imaginile pentru a-mi explica măcar câteva dintre lucrurile pe care le-am trăit.