Spre Istanbul

Ultimele zile, petrecute pe traseul Bucureşti-Istanbul (destinaţia finală a proiectului Word Express, unde vor avea loc mai multe lecturi şi ateliere în cadrul Festivalului Internaţional Tanpinar), cu încă o oprire în superbul Salonic, mi-au întărit părerea că România şi Bulgaria nu prea aveau ce căuta în Uniunea Europeană (cel puţin nu acum) şi că U.E. a scăzut destul de mult standardul pentru a ne accepta. Am înţeles în Grecia (intuisem asta când am ajuns prima oară în Spania, o ţară care în anii '60 era încă la pământ) că o ţară poate face salturi importante într-un timp scurt din punct de vedere istoric. Portugalia, Grecia sau Turcia au făcut progrese incredibile în ultimele două-trei decenii, devenind, din nişte ţări sărace şi cu probleme mari, nişte modele de evoluţie socială şi economică, în vreme ce România nu a devenit, din '89 încoace, nimic. Suntem o democraţie destul de fragilă, în care economia, politica şi justiţia sunt nişte caraghioslâcuri, cu o civilitate îndoielnică (deschideţi la întâmplare un forum românesc de discuţii pe net şi veţi vedea cam cum stăm), iar tristeţea mea cea mai mare este că s-a irosit (şi se iroseşte) un potenţial uman valoros, al celor care au vrut să râmănă în ţară, şi văd asta foarte bine la generaţia părinţilor mei, oameni încă tineri în 1989, care nu au realizat mare lucru în tot acest timp - deşi au făcut tot ce puteau face nişte oameni de condiţia lor socio-profesională. Poate doar să supravieţuiască, de cele mai multe ori la limită. Pe de altă parte, desigur că ar trebui să fim recunoscători că nu am păţit ce au păţit iugoslavii, armenii sau gruzinii, că nu am avut şi noi (deşi am fost atât de aproape) vreo Srebrenica sau vreun Nagorno-Karabah.
Salonicul e un oraş orgolios şi cu mult, mult farmec, exultând până şi în zonele mai sărace sau părăginite. Se vede că s-a construit enorm în ultimele decenii, iar acum au început săpăturile pentru metrou. Venit de la Sofia, în drum spre Stambul, Salonicul mi-a dat lecţia de orgoliu de care aveam nevoie. Steaguri ale Greciei aproape în fiecare balcon, susţinând o identitate naţională de care fiecare grec e mândru şi pentru care ar merge până în pânzele albe. Am înţeles aici cum e cu putinţă să fii naţionalist, deşi mi-a displăcut întotdeauna ideea (fiindcă o asociam unor mari nenorociri istorice sau filistinismului). Dincolo de tâmpeniile pe care le poate naşte, naţionalismul nu e doar o formă de apărare în faţa celorlalţi, ci, mai ales, un impuls pentru coeziune. Ceva ce are de-a face cu demnitatea şi cu mândria de a face parte dintr-un grup.
Ar trebui să mai spun (fiindcă am recitit postarea de acum câteva zile despre Sofia) că am fost atât de subiectiv şi de urâcios dintr-un motiv foarte personal: pentru mine, Sofia va rămâne întotdeauna un oraş trist ca serile de iarnă în care stăteam zgribuliţi şi ne uitam "la bulgari"...

Ivan Hristov

Ivan Hristov s-a născut în 1978 şi a publicat două volume de poezie: Bun-rămas pentru secolul XIX (2001) şi Bdin (2004). Absolvent al Facultăţii de Filologie de la Sofia şi doctor în Litere cu teza "Modernismul în literatura bulgară a anilor '20", Hristov a susţinut lecturi şi a primit mai multe premii, în Bulgaria, Slovacia şi Croaţia.

11 septembrie


Îmi amintesc vag ziua aceea.
Am ridicat receptorul
să vorbesc cu tine
dar tu ai ţipat:
Război! Al treilea
război mondial!
Primul lucru
pe care l-am făcut:
m-am uitat la cer.
Am crezut că
de-acolo vor veni
avioanele.
Eram îndrăgostit
şi voiam să vorbesc cu tine
şi îmi părea rău
că războiul izbucnise
tocmai atunci.
Apoi am mers într-un restaurant.
Am băut o bere şi m-am uitat multă vreme
la cele două turnuri prăbuşindu-se.
Nu ştiam mai nimic
despre oraşul acela.
În copilărie făcusem un desen
cu Empire State Building,
o iubire ce se stinsese
ca atâtea altele,
iar acum ajunsesem să privesc
New York-ul
cu vărul Paul
de la etajul patruzeci al clădirii.
Am mers apoi
la Ground Zero.
O femeie afro-americană
încă ţipa:
“Feriţi-vă!”
“Feriţi-vă!”
deşi trecuseră deja
cinci ani.
Oamenii mâncau de prânz.
Oraşul părea o fiară
cu inima smulsă.
După aceea am umblat
prin Central Park,
am tras în piept aerul curat,
m-am gândit la John şi la Yoko,
când deodată am văzut
Porţile lui Hristo.
Doamne,
de ce m-ai adus aici
atât de tânăr,
oare oraşul acesta
este drumul spre Cer?



Larry


Toate astea s-au întâmplat
pe malul unui lac
din Wisconsin,
când Larry m-a lăsat să stau la el,
în casa de oaspeţi.
O căsuţă
cu fotografii pe pereţi,
cu duş, bucătărie şi baie,
cu pian, cu o maşină de scris
şi cu living.
Larry nu ştia pe-atunci
că înainte locuisem
la familia Vasilev –
ei se temeau
să nu devin alcoolic
deşi fiul lor era
alcoolic iar într-o noapte
mi-a şterpelit televizorul.
Pe urmă am stat la Krum.
Când am făcut baie
vecina a făcut scandal
pentru că i-am inundat holul.
(Krum cred că nu se mai spălase
de zece ani.)
Larry nu ştia nici că
locuisem la Simon,
pe strada Rakovski.
Camera era frumuşică,
dar nu avea geamuri.
Am cumpărat o veioză pe care o aprindeam noaptea
ca să nu am impresia
că umblu printr-un sicriu.
Am mai stat într-un subsol
(în armată)
cu Gonzo, un orfan
care în fiecare dimineaţă
când deschidea ochii
îşi aprindea o ţigară.
Larry, prietene,
sunt atâtea lucruri pe care nu le ştii!
Îţi mulţumesc
că m-ai lăsat să stau
în casa ta de oaspeţi.
Domnul să te aibă-n pază,
acum când scriu versurile astea
la maşina ta de scris.

Chevrolet


Un Chevrolet alb
din 1990!
Mi-a aruncat cheile
şi mi-a spus: “Încearcă-l.”
Am rămas uluit
pentru că nu era tocmai
maşina veche a tatălui meu,
care mă plesnea peste ceafă
de fiecare dată
când făceam o greşeală.
Patru viteze?
P – parchează
R – marşarier
N – “neutru”, mi-a spus,
“ca Elveţia”
D – tot înainte
Benzină şi frâne să ai!
Când am învârtit cheia-n contact,
luminile s-au aprins în noapte.
Cu maşina aceea am făcut
turul lacurilor din Wisconsin:
Moccasin Lake
Storm Lake
Sunset Lake.
Mă mai opream uneori
să fotografiez turmele de căprioare,
alteori ca să bag benzină.
Am apăsat pedala până la pământ
şi am descoperit America.
Un Chevrolet alb
din 1990.
Prima mea maşină
(cu toate că era de fapt a lui Douglas,
soţia tatălui meu).

traducere de Claudiu Komartin

Bucureşti-Sofia

După lectura de la MŢR în compania lui Anahit Hayrapetyan (Armenia), Adela Greceanu (România), Ognien Spahici (Muntenegru) şi Bariş Müstecaplıoğlu (Turcia), am plecat cu trenul de noapte spre Sofia, împreună cu noii mei colegi. În tren, Anahit a făcut (ca, de altfel, peste tot pe unde am ajuns) o sumedenie de fotografii şi portrete (e fotograf profesionist la Erevan), pe câteva le voi pune şi aici. La Sofia am avut o lectură (una dintre cele mai ciudate avute vreodată, într-un Mall, iar publicul a stat în picioare; au fost, e drept, înregistrări, interviuri, dar am fost cu toţii incomodaţi de situaţia asta.) Sofia e un oraş încă destul de necăjit (şi mă voi feri să fac inevitabilele comparaţii cu Bucureştiul), dar care are suflet - o capitală cu un început de metrou, cu biserici frumoase (îndeosebi Hagia Sofia, din vremea bizantinilor) şi un centru care mi-a amintit (na, uite o comparaţie) pe alocuri de Iaşi, cu multe clădiri cojite, dar şi cu improvizaţii arhitectonice şi plombe care cu siguranţă nu le sunt necunoscute românilor. Maşini destul de vechi, mijloace de transport în comun din anii '80-'90, dar şi oameni deschişi şi, mai ales, munţii zărindu-se în depărtare. Gara e absolut grotescă, un mamut comunist care cred că arată exact ca acum 25 de ani. Am cunoscut câţiva poeţi şi traducători care mi-au plăcut mult, pe Ivan Hristov (care va participa mai departe în proiect) îl voi prezenta mai pe larg, fiindcă e un poet foarte bun, din care am tradus câte ceva zilele astea.

Ognien Spahici

Adela Greceanu

Cl. K.

fashion victim

Nazdrave!

Aniversare

"Un anotimp în Berceni" (blogul) împlineşte azi şase luni. Cartea a făcut şase luni acum câteva săptămâni, dar o sărbătoresc şi pe ea cu ocazia asta. Am avut aici articole pe teme foarte personale, tot felul de lucruri care mă interesează, am vorbit despre poeţi pe care îi iubesc, am încercat să urmaresc cronicile şi menţionările volumului în spaţiul public şi am pus o parte din traducerile de care m-am ocupat în acest timp. Am reuşit să mă ţin de blogging, cine ar fi crezut...

De la Verso la Poetici

În numărul 70 / oct. 2009 al revistei clujene "Verso", un articol semnat de Ion Mureşan: "Un anotimp capricios" (în care se reţine, printre altele, că "(...) şi Komartin era dator să parcurgă bucla estetică a douămiismului, numai că o face în felul său, înlocuind sexul cu oroarea.")

Iar astăzi de la ora 18.00, la Muzeul Ţăranului Român, Poeticile cotidianului, ediţia 108, cu trei tineri scriitori străini şi doi români, în cadrul proiectului internaţional Word Express.

Fratre Francone Zutphanico

Meister Francke sau, după numele lui de cleric, Fratre Francone Zutphanico a fost unul dintre marii pictori ai Renaşterii timpurii. Călugăr dominican de origine olandeză (din Zutphen) a dominat, alături de Meister Bertram, pictura religioasă germană de sorginte gotică de la începutul secolului al XV-lea. Între 1424 şi 1436, Francke a lucrat la o lucrare monumentală - altarul Sf. Thomas din Canterbury, din care au mai rămas fragmente aflate astăzi la Hamburg Kunsthalle.

Extrem de interesantă, pe tărâm poetic, este întâlnirea dintre tânărul Ion Barbu (aflat în Germania pentru a-şi continua la cel mai înalt nivel studiile de geometrie) şi pictura Maestrului Francke. Barbu scrie că descoperirea lui Francke este marea sa revelaţie de la începutul anului 1922, exprimându-şi regretul de a nu fi scris După melci în Hamburg pe la 1400, fiindcă şi-ar fi găsit în perso(a)na călugărului dominican un ilustrator ideal...

Poem civil

nu mă-ntrebați
ce legătură are istoria cu poezia
cine a înțeles totul pe dos
cine a plâns
de ce era nevoie de megafoane
când vocile noastre se aud atât de departe?

Fragments of the Earth

Încă mai este, până la sfârşitul lunii octombrie, la Muzeul Ţăranului Român expoziţia de arhitectură japoneză "Fragments of the Earth". Cine cunoaşte vechimea şi importanţa arhitecturii în cultura japoneză, dar şi avântul luat după al doilea război mondial, când multe dintre oraşele japoneze au fost reconstruite, va fi interesat de perspectivele arhitecţilor contemporani Furuichi, Yamashita, Yatsubara şi Yamamoto (de la proiecte de clădiri la megalopolisuri ale secolului XXI).

Şi tot mâine, după ce vizitaţi expoziţia de la MŢR, puteţi veni de la 14.30 în Dharma Bar, pentru a patra ediţie a Institutului Blecher.

Câte ceva despre "frământările" politice

E ciudat dacă faci un exerciţiu de recuperare şi te apuci să citeşti memoriile sau publicistica unor politicieni, scriitori şi ziarişti din perioada interbelică: vei întâlni observaţii care se potrivesc uimitor de bine situaţiei actuale - una care ni se pare tuturor mizerabilă şi fără ieşire. Ai impresia că doar numele s-au schimbat, specimenele rămânând imuabile.
Uitându-mă la deciziile pe care le ia preşedintele nostru, mi-am adus aminte de unul dintre experimentele mele culinare cele mai nereuşite: fiindcă îmi plăcea foarte mult cum miroase, puşti fiind, am pus levănţică într-o mâncare mai "sofisticată". A ieşit, fireşte, un dezastru, după care însă m-am învăţat minte. Ei bine, Traian Băsescu ne pune de cinci ani în tocana politică levănţică (ce altceva a fost aşa-zisa condamnare a comunismului?) şi alte ingrediente pe care mi-e şi teamă să le identific, iese ce iese şi o ia de la capăt.
Îmi place profilul lui Klaus Johannis (fără să mă entuziasmez de faptul că-i neamţ sau alte naivităţi asemănătoare), se vede cu ochiul liber că e un politician pur-sânge, puternic, decis şi un bun organizator (e celebră disciplina impusă în Sibiu). După ce le-a stat ani buni ca un spin în coastă social-democraţilor din judeţ, Johannis s-a îndepărtat de cei cu care părea că se înţelege mai bine (democrat-liberalii) dintr-un motiv simplu: aceştia l-au ademenit pe primarul Mediaşului, care era omul lui (l-am cunoscut şi eu pe Daniel Thellmann, un om simpatic şi un primar eficient care a murit de curând de cancer). Johannis nu a dat înapoi, a rămas demn şi ferm pe poziţii, iar relaţiile cu PD-L n-au mai fost aceleaşi. Acum, coaliţia vărgată PSD-PNL-UDMR îl propune ca prim-ministru, ceea ce li se pare multora o soluţie de relativă decenţă. Iar preşedintele refuză, ca de fiecare dată. De ce? Pentru că poate. Sau, vorba bercenarului: de-al dracu'. Diferenţa e că Johannis venea să rămână, în vreme ce economistul Croitoru ar fi prim-ministru pentru două luni. (Dacă îmi e permisă o mică profeţie de poet: după cum se arată viitorul, Johannis poate ajunge preşedinte în 2014.)
Argumentele lui T.B. scârţâie întotdeauna, la el orice poate fi negociat, poate fi răsturnat sau răstălmăcit: avem nevoie de un premier economist (după ce acum zece luni a numit un jurist); PC a fost o "soluţie imorală" pe care a blagoslovit-o chiar el; deşi e marele luptător anti-PSD (un partid colcăitor, ce n-are mai nimic de-a face în realitate cu social-democraţia), a cooptat "odioasa formaţiune" la guvernare, încercând întruna să-i erodeze credibilitatea şi să-i fure electoratul, cum făcea prin 2006-2007 cu PNL, care iată că a reuşit să-i supravieţuiască şi are acum un preşedinte destul de răsărit.
Totul e o mizerie, iar dacă e adevărat că avem politicienii şi civilitatea (sau, mai curând, lipsa de civilitate) publică pe care o merităm, atunci mi-e teamă că ţara asta va ajunge încet-încet o pubelă morală. Poate că o vom duce mai bine, cu anii vom ajunge şi noi (împinşi de la spate de obeza Uniune Europeană) mai prosperi şi mai îmbuibaţi, dar nu vom fi decât un tărâm spre care nimeni nu va vrea să privească cu speranţă sau măcar înţelegere. Şi nici nu ar avea de ce să o facă.

Who is Tătuca? & Anotimpul lui C.K.

Două cronici proaspete la Anotimp semnate de nişte oameni tineri cu intuiţie: Bogdan Odăgescu (secretar general de redacţie al revistei "Echinox") cu "Who is Tătuca?", deocamdată pe rocultura.ro, şi Liliana Armaşu, care semnează "Anotimpul lui Claudiu Komartin", în "Stare de urgenţă", nr. 17 / 2009.

Nobel 2009

Am avut, în toamna lui 2004, şansa unei întâlniri importante – însoţiţi de Nora Iuga, traducătoare şi veche prietenă a nemţilor originari din România, veniseră la Bucureşti, pentru o lectură la Institutul Goethe, Herta Müller, Oskar Pastior şi Ernest Wichner. Dacă blândeţea şi căldura seniorului Oskar Pastior te duceau cu gândul la un ţărm liniştit peste care coboară arabescurile înserării, dacă spiritul ironic şi vivacitatea intelectuală a lui Wichner evocau o Germanie a spiritului pe care profilurile marilor clasici germani au conturat-o de-a lungul secolelor în spaţiul mental european, Herta Müller mi s-a părut o apariţie contradictorie (contradicţia de fond fiind, în cazul ei, una de natură etică), când plină de viaţă şi cuprinsă de frenezie (am auzit-o pe Herta Müller cântând melodii ale Mariei Tănase, pe care a făcut-o cunoscută în Germania), când învolburată şi aprigă, un scriitor-conştiinţă pentru care nu au existat şi nu vor exista niciodată jumătăţi de măsură.
Opera Hertei Müller reflectă zbuciumul şi crizele unei conştiinţe de prim rang a ultimelor trei decenii, amintind de enigmatic-turbulentul Elias Canetti, un metronom al vieţii intelectuale din prima jumătate a secolului trecut. Literatura Hertei Müller este valoroasă în primul rând ca formă de manifestare neîngrădită a spiritului într-o vreme când totalitarismul măcina ca o piatră de moară vieţile oamenilor ce alegeau să gândească pe cont propriu şi să rămână liberi. Admir perseverenţa şi forţa morală a acestei scriitoare rănite de ţara în care s-a născut şi în care a trăit până la 34 de ani. Şi iată adevăratul motiv de bucurie pentru români, în clipa când Herta Müller devine noul câştigător al premiului Nobel pentru literatură: “Scriind, trebuie să mă păstrez acolo unde lăuntric am fost mai tare rănită – altfel, la ce bun să mai scriu?” (Herta Müller).


* textul poate fi citit şi în "Ziarul financiar" de azi

Yoshizumi

Tot la Zalău am văzut două expoziţii cu lucrările (aduse şi îngrjite de Ov. Petca) unor artişti foarte valoroşi: Oleg Denisenko şi Toshio Yoshizumi. Japonezul Yoshizumi (n. 1952) este un gravor excelent, despre care veţi găsi mai multe pe internet (s-a scris despre el inclusiv în câteva reviste de cultură de la noi). Lucrările lui sunt realmente hipnotice, par că ies din cadrul prea strâmt al hârtiei căpătând a treia dimensiune.

Poem (soare de aprilie)

Pe tine, soare de aprilie
căţărat peste umerii tatei când aveam patru ani
pe tine, care îmi sperii puţinii prieteni
şi vorbeşti cu cei plecaţi în limba păsărilor

te-am recunoscut şi ţi-am râcâit poleiala
ca un pui de pisică nerăbdător
când toţi ai casei aşteptau
înstrăinaţi şi amabili la gurile fluviului

despre noaptea ce a urmat s-a vorbit îndelung
cineva a bătut un cui în aer
altul s-a strecurat în pian
de unde nu a mai fost văzut ieşind niciodată

încâlcite vedeniile dimineţii
migăloasă munca slujbaşilor tăi în zori.

Din Zalău

Vineri am ajuns în Zalău, la capătul unei călătorii exasperante (vreo 150 km făcuţi cu autocarul în trei ore - cu două zile-nainte făcusem de la Târgu Mureş la Oradea cam cinci ore şi jumătate). La Zalău l-am întâlnit pe Flavius Lucăcel, scriitor stabilit de ceva timp la Cluj, am înregistrat un interviu (pe care îl pun aici) la Radio Transilvania Zalău cu Daniel Săuca (autor al recentei Cartierul vestic al iadului, de la Eikon).
După-amiaza am avut o lectură la Muzeul "Ion Sima", legat de Festivalul Artelor (în cadrul căruia au mai fost invitaţi graficianul Ovidiu Petca de la Cluj şi Alex Man Trio, care a concertat seara într-un bar). De la Zalău am plecat în apropiere, la Jibou, orăşel lângă care locuieşte excelentul poet Viorel Mureşan (unul dintre cei mai buni şi mai puţin cunoscuţi autori ai generaţiei 80).
La Jibou am descoperit o grădină botanică întinsă şi superb amenajată (chiar lângă castelul contelui Wesselenyi) despre care nu ştiam nimic şi nu am auzit vorbindu-se (deşi ar merita-o, locul acela e una dintre marile descoperiri pe care le-am făcut în aceşti ani). Mi s-a părut că grădina botanică din Jibou (care a fost visul şi opera biologului Vasile Fati) e mai frumoasă şi mai bogată decât grădinile din Bucureşti sau din Cluj. Plus că acolo îl veţi putea întâlni pe cerbul Dănuţ (nu, nu e o glumă, e chiar un cerb superb şi cu multă personalitate).


komartin - radio transilvania, oct. 2009
Asculta mai multe audio Diverse

De la Oradea

Am participat miercuri la Oradea la o întâlnire/seminar de poezie contemporană, la invitaţia lui Dan Horaţiu Popescu şi a lui Mihai Vieru. Totul s-a întâmplat în amfiteatrul Bibliotecii Judeţene "Gheorghe Şincai". Am vorbit despre Un anotimp în Berceni şi despre literatura contemporană, despre limbajul poeziei noi şi complexele receptării ei. Am citit câteva poeme şi m-am bucurat că au fost de faţă câţiva stimabili scriitori orădeni (Ioan Moldovan, redactorul-şef al revistei "Familia" a vorbit foarte frumos şi aplicat), precum şi tinerii Dumitru Vlad, Alexandru Drăgan, Adrian Mălăieş-Popescu şi Andrei Pintea, care au citit la final şi la a căror lansare voi participa mâine (tocmai au publicat la Brumar volumul colectiv jamais vu sau la prima bere cu tata) la liceele "Emanuil Gojdu" şi "Mihai Eminescu". (Fotografiile au fost făcute de către Alin Cristea, căruia îi mulţumesc pentru promptitudine.)